Mă număr printre apărătorii breslei din care fac parte. Stă mărturie activitatea mea pe ogorul paginii de ziar de aproape patru decenii, începută la granița dintre adolescență și tinerețe. Ziaristul, în general prost plătit, chibițând și ieri și azi pe la ușa mai marilor zilei, poate dărâma cu pixul lui glorii, oficiali înalți, miniștri, șefi de stat. Talentul de observator și cel de a se exprima cursiv, cu har uneori, îl fac temut. Soliditatea și veridicitatea informațiilor vehiculate, obținute la capătul unei munci tenace, adesea chinuitoare, dau credibilitate materialului de presă. Iată motivul pentru care cititorul cumpără în zori jurnalul și sunt, slavă Domnului, în pofida alarmelor că presa scrisă ar muri, destui oameni care nu concep o existență normală fără ritualul lecturii matinale a ziarului. Iată motivul pentru care butonăm programele de televiziune, atenți la știrea care ne aduce în case informația ultimă. Informația adevărată. Avem destule de înfruntat în această profesie – agresivitatea celor vizați, grobianismul înavuțiților zilei care cred că pot cumpăra pe tarabă jurnaliști, înfumurarea politicienilor care nu-ți mai răspund la telefon imediat ce au ajuns la putere și te caută onctuos când înoată în neputințele opoziției. Nu o dată, jurnaliștii au fost așteptați cu parul în scara blocului. Au fost rupte oase și crăpate țeste. În lume, inclusiv în măreața Rusie a lui Putin, au fost răsplătiți cu un glonț în frunte jurnaliști incomozi. În numele lor, n-am atacat niciodată un confrate, iar în calitatea pe care o am în Clubul Român de Presă m-am bătut pentru conservarea solidarității de breaslă, atâta cât este ea. Azi, mă încearcă însă o rușine. Scena care m-a cutremurat a fost cea în care reporterii unei televiziuni, cu evidente partizanate politice, masivi ca niște gorile, rupeau ușa unor amărâți bănuiți că au primit bacșiș de la un politician care a derapat cu mașina, boțind un alt autoturism și strâmbând fațada unei prăvălii. Există și bănuiala că-n momentul derapajului, nefericitul șofer ar fi atins cu oglinda o copilă aflată în zonă. Copila a căzut și s-a lovit la cot. Părinții, singurii autorizați să vorbescă în numele copilului minor, declară că fata lor a lunecat pe ghețuș. Sigur, șoferul fiind un demnitar, cazul a devenit interesant. Fiind vorba de liberalul Ludovic Orban, unul dintre cei mai acizi critici ai lui Traian Băsescu, întâmplarea a ieșit din firescul înserierii în lungul șir de accidente ușoare de circulație. A devenit un eveniment pentru pagina întâi. Și aici e de înțeles. Presa intră în priză când e vorba de personaje cu notorietate. Se petrece însă altceva. Ieșirea din carosabil a lui Orban trebuie să devină (pare un ordin) scoaterea din politică a lui Orban. Nu prin DNA, ci prin presă. Execuția trebuie să se petreacă rapid. Fără proces, fără probe, fără martori. Reporterii de televiziune, nădușiți ca niște luptători de sumo, năvăleau în casa unor oameni, întâmpinați de revolta disperată a locatarelor care își apărau sărăcia și secretele lovindu-i cu sacoșa cu pâine. Confrații noștri vlăjgani încălcau grosolan drepturi stipulate în legislația lumii civilizate. Urmărirea copilului, în afara acordului părinților, hărțuirea lui acasă și la școală, constituie de asemenea, o terfelire a legii. Două ziare și o televiziune au înnebunit. Transmit în direct sfârșitul lumii. Chelia lui Tatulici face broboane, crainicele intră în fibrilație. De Crăciun a fost omorât Ceaușescu. Acum e omorât Orban.
Nu știu dacă Orban este vinovat sau nu. Mă bucur că n-a murit nimeni pe ghețușul de la Cotroceni. Mă bucur că acel copil care a fost, presupun, în preajma mașinii, a scăpat doar cu o sperietură. Dacă în sărăcia lor au primit niște bani de Crăciun de la Orban, e norocul lor. Vinovăția sau nevinovăția demnitarului vor fi stabilite meticulos, nu prin anchete făcute golănește, spărgând ușile oamenilor cu tunul camerei de luat vederi.
Societatea românească se îmbolnăvește treptat. Suferă de turbare nu numai clasa politică, nu numai lumea afaceriștilor. Este contaminată grav, cu impostori, cu neaveniți, cu oameni de nimic, presa. Prea mulți oameni de nimic au pătruns în redacții, otrăvind demnitatea unei meserii de care, mă încăpățânez să cred, lumea are nevoie. Ziaristul, spunea Arghezi, este un argat al opiniei publice. Ce ne facem însă, când gazetarii devin argați ai unui interes meschin?
P.S.
Știrea cu accidentul de lângă Cotroceni am auzit-o prima oară în radioul din mașină. Era vorba între altele de ruperea și dărâmarea unui stâlp de beton. Azi am văzut un asemenea stâlp lângă Guvern. E de fapt un țăruș din ebonită, are cam o jumătate de metru, și-l poți înndoi cu piciorul. Despre “bețivul” Orban, prietenii știu că nu bea de un an alcool. Presa l-a numit pe Văcăroiu, care nu consumă alcool din motive de boală, chefliul chefliilor. Mai poți convinge pe cineva că nu e Văcăroiu cel mai mare bețiv?
