Printre personajele pitorești din anii copilăriei mele, adeseori întâlnite pe străzile Sucevei, alături de birjarul care-și hodorogea trăsura pe prundul ulițelor mahalalei, flașnetarul care învârtea maneta cutiei sale muzicale fermecate, geamgiul care căra în spinare stativul cu foi transparente de sticlă, hingherul neguros, cu lațul atârnat de harabaua cu cușca în care schelălăiau câinii, sau sobarul, cu șorțul din doc cânepiu și roaba lui cu roată scârțâitoare încărcată cu lut frământat, se afla și hornarul sau coșarul, cu straie negre, care-și purta pe umăr scara și ghiuleaua cu peria de curățat.
Dacă la sat, gospodarii se îngrijeau, de regulă, singuri de starea hornului casei, în oraș, unde populația era numeroasă și concentrată în perimetre dense de locuire, coșeritul, ca profesie, a apărut ca o necesitate.
În regulamentul emis de Curtea de la Viena, încă din anul 1759, cu privire la prevenirea și stingerea incendiilor, regulament cadru care a fost preluat ca model, adaptat și pus în practică după posibilitățile locale în orașele din Transilvania, Banat și Bucovina, hornarii figurează printre meseriașii cu atribuții clare în cazul intervențiilor la incendiu.
Astfel, dacă lăcătușii și fierarii trebuiau să asigure mânuirea pompelor, căruțașii și vizitii trebuiau să transporte apa, lucrătorii precum tăbăcarii, cizmarii sau curelarii trebuiau să acționeze organizat în alcătuirea lanțului viu prin care treceau, din mână în mână, gălețile cu apă, iar muncitorii din construcții participau la demolările impuse de limitarea propagării și extinderii focului, hornarii și învelitorii de case, obișnuiți cu lucrul la înălțime, erau antrenați în salvarea persoanelor și bunurilor din locuințele incendiate.
Maistrul hornar Nikolaus Bilinsky
Încă înainte de alcătuirea „Regulamentului privind modalitățile de stingere a incendiilor și organizarea pompierilor în orașul Suceava”, regulament instituit în anul 1838 (care s-a ghidat după regulamentul-cadru al Curții de la Viena) prin care se stabileau obligațiile în caz de incendiu ale locuitorilor urbei, începând cu primarul și încheind cu gospodarul care, potrivit marcajului „printr-o tablă prinsă pe casă”, „clar și vizibil”, trebuia să intervină cu un topor sau cu o găleată cu apă, maistrul hornar Nikolaus Bilinsky știa foarte bine ce avea de făcut.
La Arhivele Statului din Suceava se păstrează „Contractul de salarizare”, încheiat la data de 7 februarie 1835, între Primăria Orașului și acest maistru hornar. Contractul, scris în limba germană, stipulează clar că maistrul hornar Nikolaus Bilinsky „ia în atrepriză, de la 1 noiembrie 1834, până la sfârșitul lui octombrie 1837” curățirea hornurilor în clădirile orășenești și anume:
„ a. cele patru hornuri de la sobele de încălzit din clădirea cu parter a primăriei, cele patru hornuri ale sobelor de încălzit și unul al bucătăriei, de la clădirea cu un etaj a școlii capitale, cele patru hornuri ale sobelor de încălzit și unul al bucătăriei din clădirea cu parter a spitalului orășenesc, în așa fel ca, hornurile bucătăriilor să fie curățite în timpul verii, de patru ori lunar, iar în timpul iernii, de două ori lunar”.
„Înalte cunoștințe ale breslei”
Documentul prezintă importanță și pentru faptul că pomenește de existența unei bresle a hornarilor la Suceava:
„Maistrul hornar Nikolaus Bilinsky are să lase să se facă curățirea în această perioadă, numai prin calfe cu înalte cunoștințe în ale breslei”.
În privința plății pentru serviciul prestat în clădirilor orășenești menționate, Primăria se angaja să achite:
„Pentru curățirea hornurilor de la primărie anual…………………………….4 fl
Pentru același lucru la clădirea școlii……………………………………………10 fl
Pentru același lucru la clădirea spitalului………………………………………..4 fl
Total: 18 florini monedă convențională”.
„Adică – se precizează «nemțește» în continuare – 18 guldeni, în monedă convențională, în două rate anuale și anume, prima rată la sfârșitul lui aprilie și cea de-a doua rată la sfârșitul lui octombrie, numai atunci când va fi fost demonstrat la Casieria orașului Suceava, cu adeverința revizorului de poliție, a medicului orășenesc și a directorului școlii capitale, curățirea la timp și corectă a sus-ziselor hornuri”.
„Va răspunde maistrul hornar”
Contractul, ca orice document conceput nemțește, adică temeinic, prevedea și sancțiuni:
„Dacă maistrul hornar nu va îndeplini cele luate în antrepriză spre îngrijire… atunci orașul este îndreptățit ca scăzământul, prin acord cu zilieri sau prin licitație, să fie executat pe riscul și costul lui Nikolaus Bilinsky și cheltuielile neprevăzute să fie suportate de acesta. Dacă prin neglijare sau curățirea rea a hornurilor ar avea loc un incendiu și prin aceasta o pagubă la sus-scrisele clădiri, atunci va răspunde atât de des pomenitul maistru hornar cu toate ale sale, ca bunurile sale să fie rentă orașului, din contract ce s-a făcut pe coala timbrată necesară.
Prezentul contract a fost încheiat în două exemplare identice și, în prezența martorilor rugați la aceasta, a fost iscălit. Contractul de față a fost văzut și întărit de Administrația Ținutală Cezaro-Crăiască a Bucovinei”.
„Ursoaica”
Nu știm dacă tot maistrul hornar Nikolaus Bilinsky a fost cel care a avut contract cu Primăria și în anii următori, când Suceava a fost marcată de puternicele incendii din 1840, 1848, 1852 și 1854, cel din urmă distrugând o treime din urbe, cu precădere zona centrală.
Se știe însă că incendiul din anul 1854 a izbucnit în mahalaua evreiască a orașului, cauza fiind așa numita „ursoaică”, hogeagul comun construit din lemn.
Pentru a preveni incendiile, autoritățile au impus construirea caselor din cărămidă și piatră, iar curățirea periodică a hornurilor a devenit obligatorie la fiecare locuință.
Un simbol al norocului
Cu straie negre, lucioase, devenite aproape impermeabile de la funinginea și gudronul cu care erau impregnate, cu șapca sau basca îndesată pe cap, de sub care-i sclipeau, încercănați de fum, ochii, coșarul era un simbol al norocului.
Se spunea că dacă te întâlnești cu coșarul și îți puneai în gând o dorință, aceasta urma să se împlinească. De aceea oamenii țineau să-l atingă și îi cereau câte un fir, două din peria lui considerată ca fiind norocoasă.
Copiii mahalalei se țineau ciopor în urma lui privind curioși la ghiuleaua și la peria ciufulită pe care le ținea pe umăr. Chiar cei mai poznași și mai zvăpăiați erau mai liniștiți și mai temători, pentru că nu o dată au fost preveniți de părinți și bunici că „pe cei obraznici îi ia hornarul”.
Silueta hornarului, „pata asta-ndoliată” din versurile compuse-mpreună de Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, a rămas alături de potcoavă și de trifoiul cu patru foi un simbol al norocului.
Vorba cântecului pe care l-au interpretat Ștefan Bănică și Colea Răutu: „Mi-a ieșit coșaru-n drum / Și-o să am noroc de-acum / Griji, nevoi, necaz, durere / Se vor duce ca un fum”.
Hornar, vreme de patru decenii
Cu câțiva ani în urmă încă-l mai vedeam coborând pe strada abruptă a Tăbăcarilor (care purta, în vremea copilăriei mele, numele primarului interbelic Gheorghe Doroftei) îndreptându-se încet către casă, pe Anton Winkelbauer, ajuns la vârstă octogenară, fost coșar al urbei vreme de mai bine de 40 de ani.
Așa cum era tradiția, meseria s-a transmis din familie. Din anul 1947 Anton Winkelbauer a practicat coșeritul ca angajat al Primăriei, al CFR-ului și al Întreprinderii de Gospodărie Orășenească de unde a ieșit la pensie.
Pe lângă hornurile orașului avea ca sarcină să le curețe și pe cele din mărginașele cartiere Ițcani și Burdujeni. Coșurile trebuiau curățate în Suceava o dată la două luni, iar în cartierele amintite, dacă nu erau solicitări speciale, o dată pe an.
Pe coș coboară Moș Crăciun
Casa fără fum este o casă pustie, fumul fiind dovada răsuflării care indică prezența vieții. Hornul fumegând este totodată un simbol al legăturii sociale. Prin el trece suflul care ațâță focul care adună în jurul său oamenii la vorbă, la veghe și la șezătoare.
Pe coș coboară Moș Crăciun, spre a lăsa daruri sub bradul împodobit, și tot pe coș se ridică vrăjitoarele din povești, care își iau zborul călare pe mătură.
