Metode de vindecare ale păcatelor (II)

Evitarea împrejurărilor aducătoare de patimi este cerința de bază. Deoarece lupta cu ispita, care vine la nivel de gînd sau la nivel de simțuri, este destul de grea. Dar, mai ales cînd omului „i se creează” toate condițiile pentru satisfacerea unei patimi, atunci lupta este aprigă și de multe ori omul devine victimă.
Ne sînt date și alte arme duhovnicești pe care, folosindu-le, putem învinge:
Postul și rugăciunea – două arme cu mare putere asupra diavolilor aducători de patimi. Cu acestea se ard și se îndepărtează forța răului. Postul este un exercițiu foarte bun pentru continuarea personalității de adevărat creștin. Abținerea de la mîncare și de la vorbirea deșartă (fără rost) îl ajută pe om să se înfrîneze și de la alte fapte distrugătoare de suflet. Rugăciunea aduce echilibru și liniște, oferindu-i celui căruia o practică protecție divină.
Aducerea-aminte de moarte este un pas important în lupta cu patimile. Cel ce se gîndește adesea la moarte, va învinge orice ispită. De ce? Pentru că atunci cînd ne amintim că vom deveni o mînă de țarînă și că toată măreția acestei lumi, deșertăciune este, atunci nu vom mai păcătui. Cum să fi tentat să faci un lucru rău, dacă îți amintești că în cîteva secunde sau minute, doar amintirea va rămîne de bine. Și nimic nu iei de pe acest pămînt, doar sufletul va rămîne veșnic (din Canonul de pocăință): „Cum nu voi plînge cînd îmi aduc aminte de moarte? Că am văzut pe fratele meu în groapă zăcînd fără mărire și fără de chip? Dar ce este și în cine nădăjduiesc? Numai în Tine, Doamne, pe care Te rog, ca mai înainte de sfîrșit, să mă îndreptezi” (Cantarea a 8-a).
Pomenirea celor trecuți la cele veșnice înseamnă foarte mult, atît pentru ei, cît și pentru noi. Pentru ei, dacă sufletul este în iad, chinurile se ușurează, iar dacă este în Rai, se roagă pentru noi. Iar noi avem de cîștigat pentru că Sfinții Părinți spun că: „cine face parastase celor trecuți la cele veșnice, trei sferturi din jertfă îi aparține. Cîștigul spiritual este mai mare dacă banii programați pentru achiziționarea unor lucruri vremelnice îi folosim pentru parastase”.
Milostenia făcută din dragoste sinceră față de Dumnezeu și față de aproapele este mîntuitoare. Căci spune Sfîntul Apostol Petru: „dragostea acoperă mulțime de păcate” (Petru 4:8). Faptele milosteniei sînt trupești și sufletești, fiecare dintre el cuprinzînd cîte 7 categorii.
Milosteniile trupești sînt:
1) hrănirea celui flămînd;
2) adăparea celui însetat;
3) îmbrăcarea celui gol;
4) cercetarea celor în necazuri și nevoi;
5) cercetarea celor bolnavi;
6) găzduirea călătoriilor;
7) îngroparea săracilor și a celor care nu are cine să-i îngroape.
Faptele milosteniei sufletești sînt:
1) întoarcerea celor rătăciți la calea adevărului și a celor păcătoși la calea virtuții (Iacob 5:19-20);
2) învățarea celor neștiutori și nepricepuți (Fapte 8:31; Tit. 2:4-7);
3) sfătuirea celor ce au trebuință de sfat (I Tes. 5:11-15);
4) rugăciunea către Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5:16; Filip. 1:19; Col. 4:3);
5) mîngîierea celor întristați (I Tes. 5:14):
6) nerăzbunarea pentru răul făcut de alții, ci răsplătirea răului cu binele (Matei 5:44-48; Rom. 12:19-21);
7) iertarea greșelilor săvîrșite de alții față de noi înșine (Matei 18:22).
Toate acestea trebuie făcute cu dragoste curată, nu din vreun interes sau „de ochii lumii”. Căci darurile făcute aproapelui sau cuvintele mîngîietoare care ies dintr-o inimă lipsită de dragoste, înseamnă nimic în fața lui Dumnezeu. Sfîntul Apostol Pavel spune: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător… Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește” (I Cor. 13:13).