Metehne

Cui nu-i place fotbalul? Și de ce-l iubim? Fiindcă-i un joc bărbătesc, complet, vioi, antrenant, spectaculos, imprevizibil, implică și vigoare fizică, și tehnică individuală, și inteligență în rezolvarea fiecărei faze, pune în evidență personalitatea echipierului, dar și iscusința tactică a antrenorului. N-am să pricep niciodată de ce jocuri statice, reduse la câteva manevre monotone, în care minute în șir pe teren nu se întâmplă nimic (baseball-ul de pildă) pot umple tribunele marilor stadioane, dar gusturile nu se discută. Noi avem fotbalul nostru, să ne bucurăm de el! Care bucurie… Ce mă nemulțumește profund în fotbalul românesc? Piticul Teașcă, fost antrenor al Naționalei (lumea l-a uitat de mult!) avea o vorbă: „arată-mi cum pasezi și-ți spun cât fotbal știi!” Nu poți fi academician dacă n-ai barem șapte clase; tot așa n-ajungi fotbaliator în rând cu lumea dacă n-ai buchisit cum se cuvine abecedarul pasei. Poți izbuti oricând un șut magnific, un gol fenomenal, o cursă amețitoare, dar nu vei intra niciodată în rândul „granzilor” dacă, de regulă, a doua pasă e la adversar. L-am urmărit odată un meci întreg doar pe Iniesta: incredibil, toate, absolut toate mingile pornite din gheata lui au ajuns exact la adresa cuvenită! Accesul la „știința pasei” presupune nu numai îndelung exercițiu tehnic la „munca de jos”, ci și capacitate de anticipare, viziune de ansamblu până la previzionarea fazelor următoare. Fiindcă, simplu, ratarea pasei înseamnă păguboasă cedare a mingii. Naționala noastră pasează prost și, repede, rămâne fără „obiectul muncii”: om fi având noi „academii” de fotbal, dar sărind peste clasa a patra. Fotbalul românesc mai este tarat de sumedenia măruntelor metehne pe care ne-am obișnuit să le tolerăm cu păcătoasă îngăduință. Una ar fi comedia simulărilor: bietul jucător mai mult, mai puțin (sau deloc) agresat se tăvălește pe iarbă de zici că-i în ceasul morții și că se cuvine dus grabnic cu elicopterul la reanimare. În secundele următoare zburdă pe teren în voia cea bună! Dacă adie Zefirul, Tănase & comp. cade trăsnit și se dă ca titirezul de-a berbeleacul pe gazon. Arbitrii văd circul, unii scot cartonașul galben (doar dacă faza se petrece în careu), cei mai mulți nu. Cu cât se apropie finalul și scorul „justifică” tragerea de timp, cu atât se înmulțește tăvăleala pe gazon (care-și schimbă imediat sensul dacă evoluția scorului îi vine de-acum bine adversarului). Spectacolul penibil este perceput de toată lumea drept comedie ieftină – ei, și ce? Așa-i la noi! Se practică, adevărat, și la case mai mari, dar nicidecum într-un asemenea hal și, oricum, e mult mai greu tolerat de arbitri. ( La capitolul „trageri de timp” aș trece și frăsuiala arbitrilor, care s-au deprins să gospodărească în tihnă și onor fazele fixe, așezând și re-așezând zidul, dialogând cu jucătorii, măsurând iavaș-iavaș cei nouă metri, de parcă n-ar consuma ilicit timpul de joc.) Altă pacoste: protestele – fie de pe teren, fie de pe margine. În cazul (patologic) Alibec poate fi suspectată o anume tară psihică: băiatul ăsta râzgâiat și din belșug tatuat mă tem că n-are toate conexiunile neurale la locul lor. Reprezentațiile de bâlci oferite meci de meci de către Dan Petrescu, mergând de la ridicol până la grotesc, așază sub semnul îndoielii însăși capacitatea antrenorului clujean de a judeca limpede fenomenul în interiorul căruia viețuiește. Un conducător de echipă care nu vede decât nedreptăți și furtișaguri îndreptate împotrivă-i n-are cum fi capabil să judece limpede, așezat și logic situația din teren, rămânând prizonierul obsesiilor sale și oficiind la alt meci decât cel real. Este, de altfel, și vina radio și tele-comentatorilor, dispuși mereu să trateze cu îngăduință scălâmbăielile lui Petrescu drept episoade amuzante și-atât. De remarcat și flagranta inegalitate (gazetărește vorbind) a comentariului: s-au înmulțit crainicii-reporteri, au apărut voci respectabile și autorizate, dar și improvizații, supralicitări și redundanțe. Ni se oferă mult prea multă informație inutilă, în dauna analizei tehnico-tehnice a fazei, și lipsește post-controlul ce ar revela dorință calpă de epatare, precum și incultură în stare gemă. Un june de la Look tv, altfel băiat inteligent și priceput, crede că „fortuit” înseamnă forțat (de fapt, vine de la „fortuna”, adică întâmplare) și ne tot roagă să-i acceptăm cutare „metaforă”, care numai metaforă nu-i (vezi definiția). Nimeni nu-i spune bietului Dobre că mai toate fazele, în transmisiile sale îngălate, se petrec pe „partea stăngăăă”, de parcă s-ar juca doar pe jumătate din teren și, în general, nu-s corectate, prin bunăvoință redacțională, hibe străvechi precum hiper-exagerările de soiul „formidabil!”, „fantastic!”, „uluitor!” (luni seara am aflat că Budescu este „genial!”) aplicate unor faze destul de oarecare. Mărunțișuri, desigur, dar una câte una se adună. Și întunecă bucuria fotbalului – atâta cât este și-l avem.
P.S.
Aflu că firul vieții lui Cristian Țopescu s-a curmat. Și iar amintesc strofa lui Victor Eftimiu: „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei”. Fie-i țărâna ușoară!
Cândva, mergeam în cuplu în străinătate și, adesea, am locuit în aceeași cameră de hotel – el transmitea pentru televiziune, eu pentru radio. Câte amintiri! Cristian a contribuit esențial la scoaterea transmisiei sportive de sub zodia (impusă) relatării cu ochelari de cal („Vasile pasează lui Gheorghe, Gheorghe trimite la Ilie” – aveți grijă, nimic mai mult!) și la aducerea ei în rândul actelor gazetărești autentice.