Îngenuncherea în lăcașul de cult, însoțită de cele mai multe ori de metanii, este o formă de cinstire a lui Dumnezeu și de exprimare a sentimentului nostru de respect, smerenie și supunere față de EI. Prosternarea în fața lui Dumnezeu, ca expresie a cinstirii Lui, este un act de cult. Îngenuncherea este foarte mult practicată în viața credincioșilor de rând, dar în mod cu totul deosebit în practica viețuitorilor din mănăstiri. Credincioșii îngenunchează în biserică chiar din momentul în care intră în ea și își rostesc rugăciunile în fața sfintelor icoane, a Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfinților. După aceea, îngenunchează la diferite momente din timpul slujbei și mai ales la Sfânta Liturghie, atunci când se citește Sfânta Evanghelie, la vohodul mic, adică ieșirea cu Sf. Evanghelie, la vohodul cel mare sau ieșirea cu cinstitele daruri, la rostirea Crezului, în timpul epiclezei sau al rugăciunii de transformare a darurilor de pâine și de vin în Trupul și Sângele Domnului, în timpul cântării sau rostirii rugăciunii Tatăl nostru și în alte momente din slujbele divine.
Trupul își aduce darul prin mișcări evlavioase
Metaniile sunt plecări ale genunchilor și ale corpului mai mult sau mai puțin până la pământ ca semn că iubim pe Dumnezeu și ne pocăim de păcatele făcute. Se numește închinăciune sau metanie mică plecarea corpului până ce mâna ajunge la pământ, iar metanie mare se numește îngenuncherea și plecarea capului până ce fruntea atinge pământul. Căderea cu fața la pământ este cea mai adâncă închinăciune și metanie (Matei 26;39). Sufletul își aduce prinosul său prin rugăciune, iar trupul își aduce darul său prin mișcări evlavioase: îngenuncheri, închinăciuni și metanii, deoarece și el va fi preaslăvit la învierea cea din morți. Canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare zice: „Prin fiecare plecare de genunchi și ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ și că prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit am fost chemați întâi la cer”.
Formă de exprimare a stării de pocăință
Metaniile care însoțesc îngenuncherea sunt o formă de exprimare a stării de pocăință și constituie și ele un act de cult. Ele sunt o îndeletnicire permanentă a călugărilor, dar și a credincioșilor mai zeloși și se practică mai ales în perioada Postului Mare când sunt indicate chiar de cărțile de cult sau rânduielile liturgice, însoțind momente importante din timpul slujbelor sau rostirea diferitelor rugăciuni, așa cum este, de exemplu, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, “Doamne și stăpânul vieții mele”. în privința îngenuncherii sau a facerii de metanii, canoanele și rânduielile tipiconale fac precizări importante, arătând când trebuie și mai ales când nu trebuie să îngenunchem. Între acestea intră și cele legate de ziua de duminică. Astfel, canoanele: 20 al Sinodului I ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sf. Petru al Alexandriei și 91 al Sfântului Vasile cel Mare, ca și Tipicul cel Mare la capitolul 2, pag. 7, preluate apoi de Liturghier, interzic îngenuncherea și mai ales metaniile, atât pentru preot, cât și pentru credincioși, în zi de duminică. De aici, unii credincioși au tras concluzia că duminica, îngenuncherile și metaniile nu trebuie practicate și privesc cu ochi critici pe acei care le fac.(Sursa: http://bisericanmd.wordpress.com/metaniile-si-ingenuncherile/)
