Metania, semnul dorinței de îndreptare, simbolul smereniei

Metaniile însoțesc rugăciunea de pocăință a Bisericii, pe lângă postul prescris de aceasta.
Ele sunt, în primul rând, un semn și o lucrare duhovnicească, semnul dorinței de schimbare a stării noastre duhovnicești. În limba greacă, metanoia înseamnă schimbarea minții, a felului de a gândi. Or, schimbarea gândirii aduce cu sine schimbarea felului de a voi și de a făptui.
Metania este schimbarea duhovnicească a vieții. Spusa Mântuitorului: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor“ semnifică schimbarea modului de a fi și de a făptui, de a gândi, de a voi și de a lucra.
În al doilea rând, metania este semnul smereniei și al capacității de a ne recunoaște greșelile în fața lui Dumnezeu și în fața oamenilor.
În mănăstire, dacă cineva greșește față de altcineva, frate sau părinte, face metanie în fața lui, arătând prin smerenie că își recunoaște greșeala.
Metania este, însă, și un semn al speranței, al respectului față de Dumnezeu. Ea mărturisește nădejdea noastră în învierea și mântuirea proprie.
Această întreită semnificație a metaniei străbate întreg cultul ortodox și toată spiritualitatea Postului Mare.
Metania exprimă dorința schimbării noastre duhovnicești
În prima accepțiune, metaniile arată că omul păcătos nu se simte fericit și împlinit, ci căzut. Păcătosul este o ființă căzută dintr-o stare la care a fost chemat, dar nu a ajuns. Sau, dacă a ajuns, a ajuns în unele momente, și apoi iarăși a căzut în păcat. Metania cuprinde trei acte sau gesturi care, fiecare, reflectă înțelesuri adânci duhovnicești.
Prima mișcare, descendentă sau de coborâre, ne aduce aminte că suntem oameni păcătoși. Păcatul este o cădere din starea de permanentă legătură de iubire, recunoștință și ascultare față de Dumnezeu și o cădere din iubirea față de aproapele.
Vorbind despre condiția omului căzut, Părintele Patriarh a explicat că „păcatul nu este o stare naturală, chiar dacă ne-am obișnuit cu el. După cum se mărturisește la Sinodul al VI-lea Ecumenic, păcatul este o boală a sufletului, iar păcătosul este un bolnav duhovnicește, pentru că nu poate să rămână tot timpul în starea de comuniune cu Dumnezeu și se comportă ca și când Dumnezeu ar fi absent. Oamenii imită pe Adam și Eva care au căzut în păcat pentru că foarte adesea uită de Dumnezeu sau consideră că El este în ceruri, departe, undeva.
Nesimțirea prezenței Lui în noi, în jurul nostru și în creație aduce uitarea și neîmplinirea voii Lui, ci a voii noastre, căzute, sau a demonilor care ne ispitesc. Prin metanie se recunoaște că viața noastră este plină de căderi din starea de iubire față de Dumnezeu sau de semeni, arătând nemulțumirea stării în care ne aflăm“.
Prin semnul Sfintei Cruci, care semnifică ajutorul lui Dumnezeu, ajutorul lui Hristos Mântuitorul, Care a venit în lume, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt, ne exprimăm dorința de ridicare, de îndreptare.
În această perioadă de pocăință, recunoaștem greșelile noastre, dar, pe de altă parte, dorim schimbarea, îndreptarea, a continuat Întâistătătorul Bisericii noastre. Sfântul Ioan Damaschinul definește pocăința ca întoarcerea de la rău la bine, de la păcat la virtute, de la lucrările diavolului la lucrările lui Dumnezeu.