Meșteșuguri legate de nevoile alimentare ale populației

Grupați pe profesii pe ulițele târgului încă din perioada medievală, constituiți – așa cum atestă documentele – de la începutul sec. al XVI – lea în “frății” și bresle, negustorii și meșteșugarii Sucevei au contribuit totodată la conturarea fizionomiei și texturii urbei. Nevoile crescânde ale domniei, ale marilor dregători și ale populației în continuă creștere au determinat schimbări și în activitatea comercială și meșteșugărească din zonă. Hrisovul (refăcut în anul 1673) “Frăției Blănarilor și cojocarilor din Suceava”, document care menționează un număr de 104 meșteșugari și negustori reprezentând 39 de categorii profesionale (cel mai mare număr de meseriași fiind cojocarii și blănarii, urmați de croitori, ciubotari și cizmari, zidari, fierari, olari și dulgheri) oferă date și cu privire la gruparea și amplasarea topografică a meșteșugurilor pe ulițele din jurul bisericilor de mahala. Meșteșugarii blănari și cojocari spre exemplu erau concentrați în zona Șipotului, acolo unde se afla și biserica patronală de breaslă Sf. Vineri sau Sf. Paraschiva, datată din a doua jumătate a sec. al XV- lea, biserică grav avariată la cutremurul din anul 1684. Meșterii olari erau așezați de asemeni în zona Șipot, dar și în jurul bisericilor Sf. Nicolae, Sf. Cruce și Sf. Toader, catastiful părând să indice existența unui cartier (mahala) al olarilor. Măcelarii și casapii, care dețineau în urbe o pondere însemnată în rândul practicanților meșteșugurilor legate de nevoile alimentare (frăția măcelarilor din Suceava avea ca patron hramul bisericii Buna Vestire, călătorul străin Bartolomeo Bassetti fiind cel care relata la 1644 că exista un altar într-una din bisericile catolice ce aparținea frăției măcelarilor din oraș), își aveau locul lor unde făceau tăierile și își desfăceau marfa.
Măcelarii și casapii
Meserii ca cele de măcelar, pitar sau cârciumar se practicau în Suceava de multă vreme. Privilegiul lui Alexandru cel Bun acordat negățătorilor lioveni (1408) stabilea ca aceștia în caz că doreau să țină în casa lor din oraș cârciumă, măcelărie sau pitărie trebuie să plătească aidoma celor ce exercitau profesunile cu pricina. Mai târziu, la 1761, voievodul Grigore Callimachi într-o scrisoare adresată arhimandritului și dichiului Sucevei, Calistrat, și ispravnicului Ghiorghe, prin care dădea drept negustorilor creștini să-și ridice dughene pe locul bisericii Sf. Dumitru (“care sfântă bisărică din trecerea vremilor rămîind de tot părăsită și la răsipă și stricare atât acoperământul ei cu cele den afară cât și înlontrul ei”) stabilea că “cei ce se hrănesc cu bucate, pentru mâncarea norodului la zile de târg, fiindcă au trebuință de foc pentru făcutul bucatilor au socotit ca să fie deoparte ca să fie feriți de frica focului și starea lor cu hrana ce au să fie la ulița ce mergi alăturea cu zăplazii lui Sfetei Dimitrie și cu casa lui Neculai Chițăscul” și semnala “asupra mesărnițălor, unde să taie vitili, înspre Suceava, cum și trunchiurile, ce taie și vându carne, să stea unde s-au așăzat, lângă pivnița lui Solomon starostile, pe drumul ce mergi la vali asupra Mitropolii Vechi în Ulița Datornicilor”. Fiind nemulțumiți de faptul că nu câștigau din tăieri, măcelarii suceveni au cerut Administrației Bucovinei, la 18 februarie 1796, ridicarea prețului de desfacere a cărnii. Ca urmare a ordinului Comisariatului ținutal într-una din zilele de târg săptămânal (joi) măcelarii în prezența reprezewntaților comunităților române, armene și germane, au tăiat 4 animale (un bou, un juncan, o vacă și un vițel) cumpărate în târg cu 41 de florini și 9 creițari demonstrând că în urma vânzării cărnii și pieilor au obținut doar 37 fl și 13 ½ cr. Comisia a constatat astfel că se realizează o pierdere și deci imposibilitatea acoperirii plății impozitului pentru scaunul de măcelărie, lefurile calfelor iar măcelarii nu nu obțin “câștigul legiuit”. În a doua jumătate a sec. al XVIII-lea măcelarii din Suceava se asociază în vederea arendării dreptului de tăiere și vânzare a cărnii. Când în urbe și în împrejurimi staționau sau treceau trupe austriece măcelarii se obligau să asigure zilnic carnea pentru armată. Un “Protocol” întocmit la 27 iunie 1796 încheiat între Comisariatul Ținutal Cezaro-Crăiesc al Sucevei și proprietarii de scaune de măcelărie din Suceava stipulează că “se leagă zișii proprietari de scaune de măcelărie să aprovizioneze în totalitate comandamentul aflător și staționar aici, sau trupe mărșăluind pe aici cât și populația originară de aici din oraș, creștini și evrei, întreg anul, în tot timpul, mereu și continuu, cu carne de vită, suficietă, bună și comestibilă”, stabilea prețurile și stipula că “aici în oraș, nimănui altul nu-i este îngăduită tăierea vitelor mari sau mici, pe perioada acestei arendări” exceptând Cutul, Zamca și Ițcanii unde “pot să existe măcelării, ca întotdeauna”. Măcelarii și casapii au constituit o branșă importantă în continuă creștere. Dacă în statistica din anul 1840 breasla cuprindea 14 membri în 1910 erau în număr de 28 din care 11 se specializaseră în prepararea cărnii.
Brutarii și morarii
Brutăria constituia de asemenea o branșă cu importanță deosebită. În situația statistică privind asociațiile profesionale existente în orașul Suceava întocmită la data de 6 decembrie 1874, brutarii, măcelarii și morarii (germană: “Des Backer, Fleischhacker und Hutmachergewerbe”) făceau parte din aceeași asociație. În perioada modernă pâinea intrase deja în structura alimentației urbane. Locul simplilor „pitari” a fost luat însă de meșteri brutari tot mai specializați, iar numărul acestora a sporit și s-a diversificat: de la 4 brutari pomeniți în urbe la 1840, s-a ajuns, în 1910, la 13, din care 3 sunt menționați ca “franzelari” și “meșteri covrigari”. Specializările în cadrul branșei vizează sorturile diferite de pâine; la 1856 pe piața suceveană se găseau „franzelă din făină fruntea” (1 kg), franzelă din făină albă (2 kg), pâine din făină albă obișnuită (1 kg), pâine poloneză (3 kg), pâine de secară (cu greutăți diferite). Brutarii aveau atât cuptor pentru coacerea pâinii cât și o “boltă”, prăvălia pentru desfacerea produselor lor. Legat de acest meșteșug trebuie consemnat și cel al măcinatului cerealelor, care se menținea însă ca o profesie de sine stătătoare practicată de morari. Numărul morilor era însă insuficient în zonă. Orășenii Sucevei stăpâneau, în cea de-a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, două mori, una la marginea urbei, între Șcheia și Sf. Ilie, și alta în zona Șipotului, ridicată în anul 1783 de Gertler, în “Groapa orașului”. Ulterior s-au mai construit încă două mori, una în Ițcanii Vechi, “pe terenul mai jos de Biserica Adormirea Maicii Domnului”, și alta care apare menționată ca fiind proprietatea lui Ioniță Archip. Morile utilizau energia hidraulică dar pentru că astfel nu puteau să lucreze tot timpul anului au fost ulterior acționate și cu ajutorul cailor. În primele decenii ale sec. al XIX-lea, la Suceava funcționau 5 mori dintre care două erau dotate cu motoare electrice (moara sistematică Kluger-Rachmuhar-Weitman, de pe strada Bosancilor, cu o capacitate de 9-10.000 kg/zi, și Moara „Unirea” (amplasată pe gârla ce mergea paralel cu râul Suceava,situată în apropierea Uzinei de Apă), cu o capacitate mai mică, de numai 700 kg/zi, care i-a aparținut inițial lui Teofil Hotincean, dar pe care apoi a vândut-o, moară care a fost demolată, deși ar fi fost încă utilă, în vara anului 1948.