Meserii rușinoase în România

Foarte rar găsești în România chelneri sau barmani trecuți de prima tinerețe. În general, aceste două profesii sunt aspiratoare de juni și de june, care văd în ele doar niște halte. Niște halte cu staționare ultrascurtă, destinate aprovizionării cu fondurile necesare desăvârșirii studiilor universitare sau încropirii unor afaceri personale „serioase”. Se știe că a fi chelner sau barman mai tomnatic nu e privită ca o îndeletnicire serioasă. De aceea, nici n-o să dai de vreun patron de cârciumioară care să servească el însuși la masă ori la bar. Așa ceva trece drept o mare rușine.
E una dintre multele noastre prejudecăți. Nici nu-i de mirare că ne confruntăm cu atâta mojicie în baruri și restaurante. Iar la urmă, ferească sfântul să nu lași bacșiș. Chelnerul e în stare să te calce în picioare.
În realitate, e o mare artă să fii chelner; o artă care cere aptitudini de comunicare și de psihologie. Du-te în restaurantele străine și o să te convingi.
Că n-a fost întotdeauna în România așa o dovedește și poziția marelui Caragiale. Puțini știu că, la a șaizecea sa aniversare, „Societatea scriitorilor români” l-a poftit pompos să aibă bunăvoința de a accepta să-i fie președinte de onoare. În mod normal, o asemenea ofertă nu se refuză. Dacă vreun purtător de condei literar primește o invitație de acest soi, în secunda doi el cade lat pe spate, cu cracii larg desfăcuți.
Caragiale însă nu a căzut pe spate, fiindcă i s-ar fi spart aura, iar cioburile i-ar fi putut răni pe confrații săi. După cum savuros amintește N.D. Cocea – în necrologul publicat de revista „Facla”, la o săptămână după moartea maestrului Caragiale – acesta a trimis un mesaj „Societății scriitorilor români”. Un mesaj prin care se scuza că, „fiind membru în societatea chelnerilor români, nu aspiră la vreo altă cinstire mai frumoasă.” Și deci nu poate fi președinte onorific al breslei literare.
O crudă bătaie de joc a celui care, vorba aceluiași N.D Cocea, „a pus pecetea ironiei pe o jumătate de veac din viața societății românești, scăpând-o astfel de la uitare.”