Europa nu poate face abstracție de Rusia. Acea Rusie care – spunea Nikolai Berdiaev acum 70 de ani – a dat Europei populismul, nihilismul și anarhismul, curente intelectuale și politice care au modelat, fiecare în felul său (și toate laolaltă) comunismul lui Marx, transformându-l în bolșevism. Acea Rusie care s-a dezbărat de comunism dar, mai nou, aduce altă noutate Europei: un nou înțeles dat meseriei de jurnalist.
A fi ziarist în Rusia înseamnă una dintre cele mai periculoase ocupații imaginabile astăzi în lumea civilizată. Unul dintre primii care au arătat-o a fost jurnalistul Dimitri Holodov, la începutul anilor ’90. Reporter la Moskovski Komsomoleț, Holodov a intrat pe firul unui subiect tare: traficul de arme, prin ofițeri ai fostei armate sovietice, către fosta RDG. În 1994, Holodov a fost ucis – foarte probabil de un profesionist, care nu a fost prins nici până astăzi. Interesant e altceva: în chiar acele zile, în fața stupefacției generale, președintele de atunci al Federației Ruse, Boris Elțîn, îi lua apărarea ministrului Apărării de atunci, Graciov, garantând astfel în fața oricărei supoziții de complicitate.
Pe 1 decembrie 1997, în momentul semnării Parteneriatului de Cooperare între UE și Rusia, libertatea presei a fost una dintre condițiile puse de partea occidentală. Pe data de 26 martie 2000, își intra în rol noul președinte al Rusiei Vladimir Putin – succesorul lui Elțîn și speranța concetățenilor săi în ideea că reformarea societății va continua. Din acel moment și până astăzi – deci numai pe durata mandatului lui Putin – au fost omorâți 21 de jurnaliști. Majoritatea dintre aceștia se aflau în mijlocul unor anchete; cu cât era ancheta mai serioasă, cu atât mai grea – mai bine zis, imposibilă – a fost prinderea ucigașilor. De fapt, în toate cazurile nu ucigașii au pus probleme – ci cei care, după toate aparențele, au comandat asasinatele.
Ultima victimă a jurnalismului rusesc este Anna Politkovskaia, personaj incomod care scria pentru publicația Novaia Gazeta. Ea a fost împușcată pe 7 octombrie a.c., pe când ieșea din liftul locuinței proprii. Sursele poliției spun că ea era de mai multă vreme urmărită de o o femeie și de un bărbat – acesta din urmă fiind, probabil, killer-ul care a executat misiunea, cu un pistol cu amortizor. Puțin probabil ca ucigașul să fie găsit vreodată – cel puțin în viață, pentru că executanții, la rândul lor, sunt executați, tocmai pentru a se șterge orice urmă către cei care comandă operațiunea.
Anna Politkovskaia era una dintre cei care, în ultimii ani, își făcuseră un țel din a urmări evoluția conflictului intern al Rusiei – cel din Cecenia. Cine ar putea fi cei care au condamnat-o la moarte? Elita militară a Rusiei, membrii forțelor speciale rusești, grupuri de mercenari ceceni, politicieni de la Moscova sau de la Groznîi – orice variantă este posibilă.
Să scrii din România despre crizele presei rusești, despre lipsa pluripartidismului în audiovizualul de acolo, pare un simplu exercițiu de imaginație. La noi, ziariștii sunt cel mai adesea victimele unor încercări de corupere sau de intimidare. Nu se lucrează cu gloanțe, ci cu bani sau amenințări, avantaje sau concedieri. Nu e varsă sânge – ci, eventual, lacrimi. Nu cad oameni, ci doar reputații. Cu toate multele noastre păcate, să recunoaștem că ne lipsesc măcar două: noi nu avem războaie de dus în interior – și nici tradiția crimei la comandă.
