Pentru că l-am mai amintit într-un editorial recent și un cititor m-a întrebat cine-i personajul, precizez că Sebastian Lăzăroiu este principalul sfătuitor politic al lui Traian Basescu, funcția sa oficială fiind cea de șef al Departamentului de Planificare și Analiză Politică din cadrul administrației prezidențiale. De profesie sociolog, până să fie numit la Cotroceni, în 2007, Lăzăroiu a condus CURS (Centrul de Sociologie Urbană și Regională), unul dintre principalele institute de sondare a opiniei publice din România. Din postura de înalt consilier al președintelui, Lăzăroiu emite din când în când diverse păreri cu privire la politica internă și de fiecare dată când o face, pentru că lumea interpretează toate mesajele pe care le transmite ca fiind în fapt ale președintelui, acestea stârnesc controverse.
Întâmplarea face să-l cunosc destul de bine, eu însumi fiind intermediarul uneia dintre ultimele sale ieșiri publice. Acum câteva luni am avut o discuție cu el, la Cotroceni, care s-a transformat apoi într-un interviu publicat în Cotidianul.
Ce-am observat de-atunci e că, dincolo de alte considerații mai mult sau mai puțin publicitare, Sebastian Lăzăroiu insistă practic pe un singur mesaj, și el sună în felul următor: indiferent ce partid va obține cele mai multe voturi în alegerile din 30 noiembrie, indiferent ce majoritate parlamentară se va fi format după aceste alegeri, Traian Băsescu e cel ce va desemna premierul pe care și-l dorește. A spus-o prima dată în interviul din Cotidianul, a repetat-o la scurt timp într-o altă intervenție publică, a mai spus-o odată, luni, 10 noiembrie, în interviul acordat Evenimentului Zilei.
Aparent nimic de comentat. Conform Constituției, președintele desemnează premierul. Numai că textul legii fundamentale conține o ambiguitate care face discuția extrem de complicată. Pentru că nu e deloc clar până unde se întinde libertatea președintelui în a desemna un premier. Articolul din Constituție spune că, în situația în care nici un partid nu obține majoritatea parlamentară, președintele numește primul-ministru în urma consultărilor cu partidele parlamentare. Dar a te consulta cu partidele nu înseamnă a ține și cont de ceea ce vor acestea. Poate fi o pură formalitate, decizia fiind exclusiv a președintelui. Asta e interpretarea dorită de Traian Băsescu.
Numai că mai există una, preponderent politică, care spune că, odată ce legiutorul a ținut să introducă instituția consultării, aceasta ar trebui să degaje o decizie ținând cont de voința ambelor părți. Prin urmare, președintele nu e chiar de capul lui, el trebuind, ca de altfel și cealaltă parte, să accepte un compromis.
Or tocmai asta ne transmite insistent “vocea președintelui”, Sebastian Lăzăroiu, de câteva luni, și anume că Traian Băsescu nu e dispus la nici un compromis. De ce e important acest mesaj? Pentru că el ne anunță deja că ne paște, cu o probabilitate foarte mare, un imens scandal. Știm deja că nici un partid nu va obține majoritatea în alegeri și mai știm că e foarte puțin probabil ca PD-L, partidul susținut de președinte, să poată construi o majoritate parlamentară. Așadar, trebuie să ne pregătim pentru o criză ale cărei consecințe sunt greu de estimat. E un scenariu deocamdată, dar e tot mai probabil să devină realitate.
Președintele va face tot posibilul să-și impună premierul și, prin urmare guvernul pe care și-l dorește, și s-o facă cu orice preț. Iar prețul nu e, cum tot Sebastian Lăzaroiu o spune în interviul din Evenimentul Zilei, alegerile anticipate ci, simplu spus, pulverizarea viitorului Parlament.
Tradus în termeni practici, Traian Băsescu se pregătește să-și facă o majoritate parlamentară din tot ce poate aduna, cu biciul sau cu zăhărelul, de pe la toate partidele care au intrat în Parlament. Pentru că nici un parlamentar abia ales nu-și va dori alegeri anticipate, scenariul de mai sus e perfect realizabil. Numai că asta va da peste cap chiar sistemul de partide din România.
Din punctul meu de vedere acesta ar putea fi un lucru bun, dar nu știu dacă adversarii președintelui nu sunt cel puțin la fel de puternici încât să transforme o mini-revoluție politică într-o criză de țară.
