MERGE ȘI-AȘA!

În toată lumea civilizată, căile ferate au în vedere două ținte permanente: creșterea vitezei de circulație și îmbunătățirea condițiilor de călătorie. Încă în 1906, rapidul Bristol-Londra (112 km.) obținea performanța unei viteze medii de 128 km. pe oră, utilizând o stră-străbunică a locomotivelor cu aburi. Astăzi, în țările europene dezvoltate se practică viteze de care nu-s semne să aibă parte, în România, nici urmașii urmașilor noștri. Mă rog, nu ne putem propune, cel puțin deocamdată, să ținem pasul cu europenii cei adevărați, dar, barem de mentalitatea performanței feroviare s-ar cuveni să ne molipsim în anul de grație 2007! La o cercetare ceva mai atentă, sare în ochi o incredibilă stare de fapt: în vreme ce toate companiile feroviare din lume sunt intens preocupate de reducerea timpilor de mers, în România, e invers: înapoi tot dăm ca racul! An de an se ciupește, constant, câte un minut-două-zece, profitându-se de neatenția generală și de iuțeala de condei a alcătuitorilor orariilor. Cu cât se merge mai încet, cu atât mai puține întârzieri (care, în UE, se penalizează) și, în general, mai puține bătăi de cap. Care, desigur, ar dispărea cu totul în cazul în care trenurile… ar sta pe loc (dac-o ținem tot așa cu lăbărțarea timpilor de mers, acolo se va ajunge!) De la un an la altul, este mai greu să sesizezi mânăria, așa că am purces la o comparație între orariile din „Mersul trenurilor” ediția 1996-1997 și cel actual, 2006-2007. În acești zece ani, tehnica feroviară a evoluat (inclusiv la noi), parcul de material rulant s-a diversificat, zonele bolnave cronic din rețea s-or fi tămăduit, și, dacă adăugăm eventuala asumare a mentalității performanței, ar fi temeiuri să bănuim oarece progres. Iată-l: aceleași trenuri accelerate, cu aceeași trasă, parcurg cu 27 minute mai mult secția Salva- Sighet, cu 11 minute secția Deda-Războieni, cu 48 de minute (!!) distanța Făurei-Tecuci, cu 15 minute ruta Medgidia-Tulcea ș.a.m.d. Personalele s-au bucurat de același tratament „liniștitor”: 25 de minute au fost adăugate fiecărui tren pe secția Craiova-Calafat, 15 minute la Sighișoara-Odorhei, 30 minute (!) la Bistrița-Luduș (unde se înregistrează viteza medie rușinoasă pentru sec. XXI de… 27 km. la oră!), 17 minute la Buzău-Nehoiașu, 12 minute la Bârlad-Fălciu etc. etc. În urmă cu zece ani călătoream mai rapid decât azi! Halal progres! În 1959, deci, hăt cu 48 de ani în urmă, „Săgeata albastră” construită în România ajungea de la București la Constanța în fix două ore și jumătate. Acum, nici un tren din era electrificării, centralizării electro-dinamice, omputerizării, nu mai izbutește astfel de performanță! Nu pentru că nu s-ar putea, ci fiindcă nu se vrea. Leafa (și ce lefuri!) merge oricum! Linia Ploiești-București a fost refăcută în totalitate și suportă viteze de 160 km. la oră. Efectul: majoritatea trenurilor nu mai atinge performanța parcursului de 38-39 minute, intrată în obișnuință pe vremea bunicuței „Pacific 231”! Se pare că legea minimului efort și comoditatea anti-performantă guvernează mentalitatea căilor ferate române: de ce să ne legăm la cap, câtă vreme merge și așa? La urma urmei, nu dau turcii… Numai că acele minute pierdute aiurea în staționări fără rost și-n deplasări cu viteză de melc se adună, devin ore, zile, săptămâni – răstimpuri pur și simplu furate din viața fiecăruia. Și de trăit, trăim o singură dată.