Din ultima apariție televizată a Noricăi Nicolai, vicepreședinte liberal al Senatului și personaj central (dacă nu personaj central este chiar Traian Băsescu!) în scandalul uite ministrul Justiției, nu e ministrul Justiției, dincolo de informațiile legate de speța de acum două decenii de la Oltenița, unde lucrurile par a fi clare, am aflat un lucru cutremurător. Norica Nicolai a scăpat pe post o informație a cărei sursă era un înalt procuror din România. Procurorii nu-și mai fac meseria cu mijloacele clasice ale calificării lor, ci cu ajutorul înregistrărilor. 70 la sută din munca oamenilor care pot decide în Justiție arestarea unui individ se face pe rețeta „merge banda”. Bieții procurori riscă să se descalifice în condițiile în care, ascultând tot ce pălăvrăgește poporul român, tot le pică ceva. Vorbește omul cu nevasta, îi telefonează amantei, stă la taifas, la miezul nopții, bine dispus după un chef, cu un amic, turuie vrute și nevrute. Cernute bine, palavrele lasă în sita vigilenților responsabili cu cătușele și informații care ar putea să-i intereseze. Dacă nu pe ei, pe adversarii politici sau de afaceri ai împricinaților. Și iată cum o „țintă luminoasă” a aspirațiilor noastre pentru visata ieșire din comunism, aceea de a nu mai avea microfoane în pereți, în așternut, în căptușeala pufoaicei, s-a dus dracului. Firește că cele mai multe dintre aceste interceptări sunt făptuite ilegal. Ce să ne mai plictisim și formalizăm cu aprobări de la judecători, cu prostii. „Merge banda!” și, odată cu ea, uruie din toate încheieturile căruța dezmembrată a democrației românești.
Mama a murit cu obsesia că are în pereții odăii în care dormea microfoanele securității. Degeaba am încercat s-o conving că securitatea a murit, că oamenii sunt în sfârșit liberi, că putem omite opinii cum ne taie capul fără să fim anchetați în beciurile băieților cu ochi albaștri. Mama nu m-a crezut. Apucase din plin vremurile în care bunicul, chiabur și dușman al poporului, era urmărit de mașina neagră, trăise (am trăit și eu în copilărie) într-o casă cu sigilii pe uși pentru că bietul tata n-avea bani să plătească impozitele pe terenurile moștenite de la bunicul. Din satul meu au fost promovați, imediat după instaurarea regimului adus de sovietici, câțiva cetățeni vânjoși, cu patru clase, ofițeri de securitate. Circula vorba că unii au fost făcuți direct, pentru devotamentul cu care au cărat la Canal vârfurile satelor (popi, învățători, oameni cu ceva avere) direct colonei. Firește, mai încolo, exigențele au crescut iar securiștii, cel puțin cei pentru spionajul extern, erau recrutați dintre tipii școliți, unii chiar șefi de promoții. Au fost alte vremuri. Trăiam, după toate rigorile lui, în comunism. Ce se întâmplă însă acum? Sunt statistici care indică faptul că România are una dintre cele mai mari densități de lucrători ai serviciilor secrete la numărul populației. Dacă ne gândim că vreo trei-patru milioane de conaționali lucrează prin străinătățuri, că alte sute de mii s-au stabilit definitiv afară, rezultă că pe cap de locuitor rămas în România apasă mai multe chipie și uniforme cu galoanele pitite. Ne-am ajuns!
Dincolo de tonul glumeț-amar al însemnărilor mele, un lucru rămâne cutremurător și el trebuie să trezească din letargie instituțiile statului democratic, dacă ele mai sunt, dacă ele mai trăiesc, dacă ele mai funcționează. În loc să doarmă cu „curul pe cămeșă”, parlamentarii noștri ar trebui să acționeze ferm și neîntârziat în apărarea democrației. Vrem să știm, avem dreptul să știm cine și în numele cui confiscă libertatea, atât de crunt dobândită, cu vărsări de sânge, a românilor. Statul polițienesc nu e o glumă. L-am trăit până ieri. Să nu ne bazăm pe amănuntul că suntem antrenați pentru orice fărădelege, că vom supraviețui și acestei mizerii.
