„Mereu și aievea…”

„Pe Repedea pierdută-n ceață /din salba iernii se zăresc / câțiva bănuți, ce se topesc / sub razele de dimineață. / Înspre Copou încet mă sui / călcând noroiul Sărăriei;/ măturătorii Primăriei / transportă iarna la Bahlui…”
Că nu e om să nu fi scris o poezie! Iarnă ieșeană marca Aurel Leon, cel care a reprezentat trăsătura de unire între două vârste ale gazetărieiși de la moartea căruia – rușine să ne fie! – a trecut de multișor nesărbătorit secol ce obliga la comemorare. În redacția „Cronicii vechi” am tot plănuit să-i dedicăm o pagină, dar ne-am luat cu una, cu alta, și n-a adus veacul ce-a adus momentul. Adică, uitarea. Format la școala gazetăriei („Prutul”, „Opinia”) care azi publica știrea, mâine, dezmințirea și poimâine, dezmințirea dezmințirii, Leon a izbutit repede să-și asume rigorile ziaristicii aflate sub semnul noii cenzuri, literalmente înspăimântată de spectrul informației eronate ori al greșelii de tipar.
Preventiv, și-a schimbat titlul rubricii din „Cronica” (de la „Inedite” la „Mai puțin cunoscute”) șis-a apucat de… dezgropări. Aici era în largul lui! Doamne, câte văzuse, câte știa! Cu cine dialogase! Cine-l primise în casă! Primul volum de amintiri („Umbre”) i l-am tipărit în 1970, la „Junimea”, într-un tiraj relativ modest. De atunci, cu fiecare nou volum, cererea librarilor creștea semnificativ, motiv pentru care puțini sunt deținătorii întregii serii. I-am reeditat șase volume într-unul singur (2008), dar, din păcate, în tiraj aproape confidențial: cititorul de azi pare prea puțin interesat de cele ce s-au petrecut în urbea Iașilor odată și odată. Și, conform zicerii unui „clasic”, nici nu știe ce pierde! Leon poseda marea știință de a specula amănuntul caracterologic și a înfiripa portrete din două-trei linii. O replică îi era prea de-ajuns pentru schițarea convingătoare a portretului psihologic. Aveai senzația că-i cunoșteai de mult pe marii ieșeni ai începutului de veac; coborau din pagina severă a manualului – pur și simplu reînviau. Nu mai erau personalități osificate, încătușate în zgârcite capitole de dicționar, ci oameni în toată puterea cuvântului. Deși nu-i ierta, revelându-le cu nedesmințit umor cusururile, Leon îi creiona cu drag și cu respect.
L-am crezut, mai întâi, ușor șuetard și prea aservit devizei junimiste „anecdota primează”. Fals. Un studiu doct și doldora de subsoluri savante poate fi mai puțin relevant și, oricum, mai plicticos decât o vorbă de duh cu surprinzătoare încărcătură caracterologică, ori o situație „pe muchie”, aptă să depună mărturie despre neștiutele valențe ale unei personalități. După „Trecute viețide doamne și domnițe”, în care Gane izbutise recompunerea unui sfârșit de secol prin conjugarea artei portretului cu strădania istoricului împătimit, „Umbrele” lui Aurel Leon vin, pe alt plan, ca un element de continuitate. Domnițele și prinții lui Conu’ Aurică sunt Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Otilia Cazimir, Băncilă, Haricleea Darclé, Caragiale, Gr.T. Popa, Nutzi Acontz, Camil Petrescu, Ibrăileanu, Lesnea, Pallady, Labiș, Topârceanu, Dăncinescu, Sava, Kiriakoff, Băncilă, Coandă, Codreanu, Miluță, Mărgărit etc., etc., etc. – peste 200. „Cafelele” lui, publicate într-un cotidian după ’89, vesteau instaurarea echilibrului gazetăresc nepartizan, într-o vreme tulbure, plină de acute și falseturi pe care, astăzi, mulți și le-ar vrea uitate.În urma lui Leon, ceva s-a surpat: a dispărut fireasca legătură între Iașiul gazetăresc de odinioară și trăirile urbei de azi. Și, cu certitudine, „conul Aurel” nu poate fi înlocuit. De nimeni. Eventual, continuat – evident, în altă cheie. Sutele de evocări ale unor personalități ieșene (ori “ieșenizate”, ori având semnificative tangențe cu spiritualitatea urbei), echivalează cu o adevărată istorie “de suflet” a Iașiului cultural și artistic din perioada 1920-1991. Autorul și-o prezintă astfel, într-o prefață: “Dacă pe fundalul acelui Iași, trist ca o amantă ce presimte părăsirea, cititorul va putea decupa profilul oamenilor cunoscuți de mine, întregind personalitatea lor artistică, înseamnă că n-am cheltuit cerneala în zadar. Prea mi-au fost respectuos dragi acești oameni despre care povestesc, ca să nu-i doresc mereu și aievea în memoria generațiilor noi.”