Mereu la limită

Una din fixațiile în exprimarea jurnaliștilor de sport de la noi, la care se recurge de regulă atunci când sportivii români o iau de la unii pe care ar fi trebuit să-i bată la scor, este chestia aia cu „nu mai există echipe mici”. Ideea care răzbate din enunț nu este că ai noștri au jucat ca niște murături, că s-au făcut de panaramă luând bătaie de la Neica Nimeni, ci că, așa mari cum îi știm, au fost distruși de unii doar aparent (sau tradițional) mai slabi. Mentalitatea este cu totul păguboasă, având doar darul de a ascunde gunoiul sub preș. În realitate, lucrurile au cu totul altă explicație, anume că, infatuați și „jmecheri”, ai noștri se supraapreciază mai ales atunci când nu e cazul, desconsiderându-și adversarul, iar acesta, dacă tot e acolo, își face pur și simplu treaba. De aici, decurg tot soiul de eliminări din competiții sau, în cazul fericit, urmează o cursă turbată de recuperare a pagubei inițiale. Fenomenul se petrece în mai toate sporturile, nu neapărat și exclusiv în cele de echipă. Iar cea mai bizară chestie e că are darul de a-i molipsi și pe străinii care joacă pentru echipe românești. Cea mai recentă întâmplare de acest soi e cea din handbalul feminin, unde în Champions’ League jucăm cu o veritabilă selecționată mondială, numită încă „Oltchim” deși legătura cu uzina falimentară a dispărut de ceva vreme. Jucătoarele din lot sunt, luate cu bucata, absolut excepționale. Numai că echipa a pornit absolut împiedicat în jocurile grupei semifinale, debutând cu o înfrângere urmată de încă una. Cea cu Ferencvaros, de la Vâlcea, a fost absolut neverosimilă: de unde porneau ca mari favorite, fetele noastre au luat-o acasă de la o echipă incomparabil mai slabă. Diferența de clasă s-a văzut acum 3 zile, în retur, când ale noastre le-au bătut pe unguroaice, la Budapesta, de nu s-au văzut. Și, probabil, vor câștiga și meciul decisiv, cu Krim. Dar de ce trebuia să se ajungă aici, când puteau fi deja calificate?