George L. Ostafi, venerabilul septuagenar, autor, mai recent, al celor două volume de teatru „Amprente pe flăcări”, pregătește pentru tipar o carte de „reflecții și ziceri meșteșugite” intitulată „Memoria uitării”.
„Reflecții mai comestibile și mai pe înțelesul cititorilor decât cele ale filozofilor”
Volumul, care este „un cod de bună învățătură pentru noi și pentru cei care vin după noi”, cuprinde circa 1000 de ziceri de înțelepciune și luare aminte, unele dintre ele versificate, „reflecții – așa cum spune autorul – mai comestibile și mai pe înțelesul cititorilor decât cele ale filozofilor” („ajungând până la muchia folclorului”), diseminate în șase capitole cu trimiteri concrete, fiecare dintre ele cu un motto semnificativ.
Astfel, zicerile din capitolul I, „De zestre nemuritoare”, stau sub motto-ul „Comoara lăsată de înaintași și pe care o port în mine este prea grea pentru a fi furată”, cele din capitolul II, „De bună credință și cinstire”, au drept contrafort cuvintele „Cel sărac cu duhul citește numai Biblia, înțeleptul citește și Biblia”, capitolul III, „De profundă știință și înțelepciune”, este marcat cu motto-ul „Școala ne adapă setea ca izvorul / În ea sălășluiesc: sămânța, ogorul și semănătorul”, capitolul IV, intitulat „De frumoasă purtare și omenie”, se sprijină pe înțeleapta cugetare „Un sfat bun nu-l sărăcește pe cel care-l dă, dar îl îmbogățește pe cel care știe să-l folosească”), capitolul V ,„De politikie multicoloră”, pe catrenul „Azi, politica la noi / E așa, ca bâza-n doi/ Te întrebi lovit, belit, / Oare cine m-a pocnit?), iar capitolul VI, „De haz și necaz în țăndări de oglinzi”, se deschide cu îndemnul provocator „Mitraliați oglinzile, vă arată mereu același idiot”.
„Azi, obosit de-atâta zbor, / Las gaj lui Chronos duhul, / Uitând c-am fost un meteor / Ce-a rătăcit văzduhul”
Cartea lui George L. Ostafi („Prințul”, cum i se spunea în tinerețe, sau „Conu’ Jorj”, cum îi spun acum cei apropiați) definește o serie de noțiuni care astăzi unora li se par desuete (patriotism, credință, eroism, tradiție…), dar conține și glume la limita bancului (care, în concepția dramaturgului sucevean este forma cea mai concentrată a actului dramatic).
Definitoriu este și catrenul-portret pe care autorul intenționează să-l publice pe coperta IV: „Azi, obosit de-atâta zbor, / Las gaj lui Chronos duhul, / Uitând c-am fost un meteor / Ce-a rătăcit văzduhul”.
Trebuie să-i amintesc lui Conu’ Jorj, despre care scriam undeva că „păcălește timpul cu ceapa ceasornicului de buzunar pe care-o ține atârnată cu lănțugul de rama unui tablou”, că tot el este cel care spunea:
„Când am murit prima oară mi-am dat seama că am greșit drumul, a doua oară a fost o glumă, iar a treia oară concluzia e că trebuie s-o iau de la capăt…”. Iar cea mai bună dovadă că încă n-a obosit (așa cum încearcă să se scuze) este un alt volum de teatru, pe care-l ține ascuns în sertar.
