Memoria timpului

În ziua de 23 septembrie a anului 2017, un grup de absolvenți ai promoției 1957 de la Facultatea (pe atunci) de Istorie-Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași s-a adunat în orașul tinereții veșnice pentru a marca ultimii 60 de ani de existență. Fericit prilej de bucurie, întru aducere-aminte, dar și de pomenire a celor care nu mai sunt… Cu această ocazie, fostul meu coleg de grupă, profesorul și poetul Ilie Ibănescu, mi-a oferit patru volume de poezie, publicate de el în ultimii trei ani: „Călător printre stele”, „Castelul albastru”, „Magul călător” și „Flacăra Unirii” – un emoționant omagiu dedicat actului Marii Uniri din 1918, de care, la anul ce vine, poate că ne vom aduce aminte… La numele cunoscut, am observat un adaos – Anemone -, pe care îl consider ca pe o trimitere a autorului către universul floral, dar și spre un zbor în eterul etern, mai persistent decât aromele florilor. „Despre Anemone legenda spune că s-ar fi născut din lacrimile Afroditei” – scria Ilie prin anul 2009. Ilie Ibănescu s-a născut în mijlocul verii: 16 iulie 1931, în satul Ibănești, din fostul județ Dorohoi. A făcut clasele primare în localitatea natală. A urmat cursurile liceale (1948-1952) la vestita Școală „Anastasie Bașotă” din Pomârla, după care a devenit student la Filologia ieșeană (1953-1957). După absolvire, cu diploma de profesor de Limba și literatura română în buzunar, a poposit la Liceul „Mihai Ciucă” din Săveni, devenind și șeful Secției de învățământ a raionului. Acolo a și editat revista școlii, „Muguri”. În a doua parte a carierei, a funcționat la Școala din Soloneț – Todirești – Suceava. S-a pensionat în anul 1994. Dar nu a tras pe dreapta…
Aripa poeziei l-a stăpânit încă din vremea anilor tineri. În studenție, mai ales. Precum în multe alte cazuri, ușile i s-au deschis cu oarecare întârziere, dar au făcut-o cu larghețe, Ilie Ibănescu-Anemone dovedindu-se vrednic de întâmplare. El nu a avut, adică, o prestație de amator. Pentru mine (și, cred, nu numai) cele patru cărți de poezie sunt o dovadă de netăgăduit. Mi se alătură poetul: „Urcușul nu mi-a fost ușor, / Cuvântul scris / Mi-a dat putere și lumină”. Iar puterea și lumina au un izvor cu apă vie, care curge fără de istov: „Îmi scriu poemul / în limba patriei”.
Și pentru Ilie Ibănescu-Anemone, Patria nu este doar baștina. Ea este întregul Univers, în care autorul este și el o fărâmă. Nu din întâmplare, prin urmare, subiectul este un fel de coloană de susținere a tematicii diverse ce se regăsește în volumele numite mai înainte. Întrucât și tematic, dar și ca realizare poetică, toate cele patru cărți sunt unitare, voi stărui ceva mai mult asupra celei numite „Călător printre stele”, făcând, din capul locului, precizarea: poetul călător se raportează la sistemul stelar, însă „cerul lui de stele” pe pământ se află. Desigur, unele nu strălucesc, altele dau lumină veșnică. Pe ecranul generos al Țării, valorile spiritualității românești – și universale – țin prim-planul; pe fundal, în semiîntuneric, se află întunericul, Ilie Ibănescu-Anemone știind care este valoarea zicerii cu pădurea și cu uscăturile. La care eu aș adăuga, actualizând: din păcate, în România contemporană s-au împuținat pădurile, dar au proliferat uscăturile… Eminescu – cum era de așteptat – este rază de lumină în cărțile lui Ilie Ibănescu-Anemone, care chiar o spune, cu mândrie: „De dor freamătă teiul sfânt, / Chemări de dulce corn / Cum înfioară codrii de aramă / Murmurând duios numele tău…” Urmând cu sârg modelul strălucit al poetului nepereche, autorul dedică poezii Țării fagilor, școlii, satului, eroilor neamului: „Borna”, „Eroii”, „Cetatea Albă”, „Trupul Țării”, „Cernăuți”, „Clopotul Putnei”, „Toamna în Bucovina”, „Vatra românească”, „Satul” și altele încă. Amintirea duioasă a părinților se simte în toate paginile acestor patru cărți. Poetul aude mereu „Vocea mamei”: „Din pragul casei ascult și-acum / Cum vocea mamei blând îmi spune: nu pleca!” Viu este și dorul de tată, care doarme în pământ străin – alături de alți numeroși eroi anonimi ai neamului, – dar care „se vrea mereu acasă”, pentru că „Inima și-a dat-o Țării”. În respectul cuvenit, Ilie Ibănescu-Anemone nu-i uită nici pe poeții cei mari ai neamului. Alături de omagiile aduse lui Eminescu și Coșbuc, de exemplu, întâlnim și o „Scrisoare lui Labiș” (mesaje asemănătoare am citit și în „Castelul albastru” – „Pui de cerb”; „Flacăra Unirii” – „Nicolae Labiș”, „Către Labiș”), dar și lui Grigore Vieru – „Ziorel de ziuă”.
Să nu se tragă concluzia că poezia lui Ilie Ibănescu-Anemone cantonează doar în timpul trecut. Prezentul, în zbuciumata lui alcătuire, îi inspiră versuri protestatare: „Pe stradă trec pensionarii / Ducând în plasă câte / O pâine…” Mai acide sunt poeziile: „Protest” („Încătușată, inima planetei / Sângerează adânc”), „Guvernator”, „Trepăduși”, „Guvernul repetent”, „Turma”, „Parlamentul și demnitarii”, „Latră și Grivei”.
Alături de fiorul patriotic, cel al amintirilor tresaltă în versuri sprințare, poetul rememorându-și nu doar copilăria, ci și anii tinereții. Amintirile din studenție, de exemplu, îi duc pașii prin Copou („Aici, / nimic nou / în vechiul și tristul Copou… / doar teiul sfânt / și prietenii mei…”). Și legăturile de sânge cu folclorul sunt la vedere și la înțelegere, unele poezii fiind scrise în ritmuri populare: „Lie Ciocârlie”, „Radu mamii” și altele încă, izvorând din tradițiile românilor („Colind” – „Steluțe se aprind la geam, / Coboară cerul peste noi”).
În „Taina”, poetul Ilie Ibănescu-Anemone se mărturisește singur: „Eu vin ca / Spicul de aur / Din locul curat / Să vă trimit tăcut / Lumina din cuvânt, / Durerea unui neam…” Și mai declară: „Din bucurie și durere vin”. Iar mie nu-mi rămâne alta de făcut decât să-i devin părtaș, și la una, și la alta. Ascultăm împreună cum „Arborii plâng și cântă…”
Vasile Filip