Despre RADU BERCEA am mai scris și voi mai scrie cu siguranță pentru că e capabil să ne ofere în continuare încă multe surprize. Prezența lui în perimetrul plastic al zonei are întotdeauna ceva inedit, fie că este vorba despre o nouă tehnică de lucru (cum a fost cea prin care, cu câțiva ani în urmă, a utilizat pentru prima oară în realizarea unor lucrări decorative, mai întâi spuma poliuretanică, apoi eurogletul, oferindu-ne acele fabuloase reliefuri pictate), fie că, răspunzând cu amabilitate oricărei chemări, a expus în spații uneori neconvenționale (cum a fost, spre exemplu, Secția de Psihiatrie a Spitalului Județean Suceava), și, stăpânind cu aceeași siguranță virtuțile acuarelei, ale pastelului, ale culorilor de ulei sau ale celor acrylice, ne provoacă mereu să participăm la “întâmplări” și confruntări plastice interesante. L-am vizitat cu câteva zile în urmă pe Radu Bercea pentru că știam că de data aceasta pregătește un set de lucrări a căror temă, care-l preocupă de mai multă vreme, este de natură confesivă. Mi-a mărturisit într-una din amicalele noastre discuții că trebuie să se lepede de zgura unor amintiri tragice, să se descarce de tensiunea unor trăiri pe care le-a îngropat adânc înăuntrul său.
– “Trebuie să spun prin ce-am trecut”
Pare de necrezut că Radu Bercea, care este și unul dintre cei mai cunoscuți graficieni satirici bucovineni, un om de spirit, jovial, optimist, care-mi spunea la prima noastră întâlnire, când l-am abordat în calitatea-i de caricaturist, că nu-și poate închipui o lume fără umor și că cei care fac caricatură, care-i determină pe oameni să zâmbească oferindu-le clipe de desfătare, au “permis de intrare liberă în Rai”, și-a început viața matură printr-o cumplită tragedie. La 19 ani, pe când era încă elev la Școala de arte plastice și decorative “Octav Băncilă”, prin sentința nr. 407 din data de 16.07.1959 a Tribunalului Militar Iași, a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru „crima de uneltire contra odinei sociale”. Absurdă, nedreaptă și criminală sentință care a frânt aripile unui tânăr, aruncându-l în infernul detenției politice. Radu Bercea, care și-a înscris numele prin suferință în lungul șir de nume al generațiilor sacrificate din istoria României, este astăzi, la cei 67 de ani ai săi, cel mai tânăr din cei 14 deținuți politici care au supraviețuit gulagului comunist, câți au mai rămas din totalul celor 66 care figurau la începutul anilor ‘90 în evidență în zona Humorului. Pe o listă, pe care mi-a arătat-o, a celor rămași în viață, cu excepția unui singur fost condamnat politic care are vârsta de 71 de ani, toți ceilalți sunt octogenari și nonagenari. De aceea Radu Bercea mi-a mărturisit că simte tot mai puternic apăsarea destăinuirii: “Trebuie să spun prin ce am trecut. Am rămas atâți de puțini cei care am fost în detenție politică, iar mărturii despre ce s-a petrecut în gulagul comunist nu există decât sub formă scrisă. Acolo nu s-au făcut fotografii. Sunt singurul care pot reconstitui grafic scenele pe care le-am trăit și le-am văzut cu propriii mei ochi”. Victimă a terorii comuniste și martor neputincios atunci la ororile și suferințele din spațiul concentraționar, Radu Bercea, care privește și cântărește acum lucrurile cu echilibrul, luciditatea și înțelepciunea vârstei, nu poate lăsa sub tăcere ceea ce a fost sinistru, perfid și neomenesc. O tentativă de destăinuire a mai existat în anul 2002. Sub un generic pe care-l reia acum, “Memoria retinei gulagului românesc”, printr-un set de 52 de lucrări grafice (tușuri și acuarele) de mici dimensiuni, pe care le-a expus odată cu organizarea de către Filiala din Câmpulung Moldovenesc a Fundației Culturale Memoria a simpozionului cu tema “Rezistența anticomunistă în munții Bucovinei”, a reconstituit o serie de scene din anii de detenție, lucrări care ulterior au fost reproduse parțial în câteva numere ale revistei “Dosarele istoriei”, ilustrând textele semnate de istoricul, membru CNSAS, Florian Banu. Ceea ce realizează însă acum Radu Bercea va avea cu siguranță alt impact. Pe fundalul tot mai aprinselor discuții privind dosarele din arhivele fostei securități (am spus și cu alt prilej că nu voi scrie niciodată cu literă mare denumirea acestei structuri coercitive care a menținut un popor sub teroare), a Legii lustrației, care vizează limitarea temporară a accesului la unele funcții și demnități publice a persoanelor care au făcut parte din structurile de putere și din aparatul represiv al regimului comunist (lege la care, în expunerea de motive cu care a fost prezentată spre votare, se semnalează faptul că, în noul context al aderării la Uniunea Europeană, trebuie să facem dovada “că suntem o țară cu conștiința împăcată, curățată de vechi metehne pe care europenii le-ar putea privi ca pe eventuale pericole la adresa democrației”), demersul plastic pe care-l inițiază Radu Bercea este un semnal că tăcerea de până acum nu trebuie să însemne și uitare.
– Condamnat pentru “crima de uneltire contra ordinei sociale”
Așa cum spuneam, Radu Bercea, învinuit pentru “crima de uneltire contra ordinei sociale”, a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică. Din sentința redactată pe hârtia îngălbenită de vreme citesc că, împreună cu alți tineri, “stăpâniți de sentimente dușmănoase orânduirii sociale din RPR au stabilit legături cu elemente contrarevoluționare constituite într-o organizație subversivă, care își desfășura activitatea pe raza regiunii Suceava, în urma căreia au aderat la activitatea contrarevoluționară a acelei organizații subversive”. Ca “fapte imputabile”, Radu Bercea, “în repetate rânduri a purtat discuții dușmănoase regimului din Republica Populară Română, a elogiat modul de viață în statele capitaliste, ponegrind în același timp condițiile de viață din țara noastră, cum și condițiile create de Partidul Muncitoresc Român și guvern în domeniul învățământului…”. Generalizant; nimic concret. Ce ușor te puteai alege, în urma unei delațiuni, cu 20 de ani de pușcărie care să-ți frângă definitiv coloana vieții! Prin Decizia nr. 2341 din anul 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare București, pedeapsa a fost redusă la 15 ani muncă silnică, iar ulterior, prin Decizia nr.19 din 22.02.1963, s-a mai pronunțat o reducere, la 5 ani închisoare și 4 ani interdicție corecțională. Radu Bercea a fost privat de libertate în perioada 30.04.1959-27.04.1964 fiind pus în liberate la expirarea pedepsei. Se împlinesc în aceste zile 42 de ani de când a scăpat din infern. Pentru că un infern a fost toată epopeea aceasta grotească, care a început în beciurile securității de la Iași și s-a desfășurat apoi, după o noapte petrecută pe drum în vagoane cu gratii până la Brăila, în locurile de detenție și coloniile penitenciare de muncă de la Luciu-Giurgeni, Cireșu, Grădina, Strâmba, Salcia, Stoenești, Mărașu, Vaca, la “Saivane” sau pe înfricoșătorul bac “Gironde”.
– Teroare, umilință și chin
În apartamentul său din Gura Humorului (în care a transformat, cu consimțământul tacit al d-nei Olga, sufrageria în atelier ) Radu Bercea, vegheat de somnolentul și bătrânul său copoi ardelenesc, Erick, mi-a arătat lucrările. De dimensiune medie, 50 x 50 cm, realizate în două culori care subliniază tragismul temei, roșu și negru, cele 31 de lucrări, care vor alcătui expoziția, configurează, pe două segmente vizuale, unul predominant simbolic, iar celălalt cu scene reconstituite dintr-o realitate trăită, universul sumbru al gulagului românesc. Piesa de început conține genericul expoziției scris în interiorul unei cununi de sârmă ghimpată. Se înșiruie apoi, pe segmentul simbolic, lucrări în care cranii umane, cătușe, un “soare” având ca centru secera și ciocanul aruncând “raze” cu denumirile celor mai sinistre închisori, o ureche uriașă, “pâlnie pentru delatori” de la “Cooperativa Ochiul și Timpanul” (cum i se mai spunea securității), un călău cu glugă neagră sau o mașină de tocat carne din care curge sânge, nu mai au nevoie de comentarii. Se cer însă explicate scenele realiste, cu personaje care pot fi identificate. Una dintre lucrări prezintă chipul unui tânăr având ca fundal gratiile de la fereastra celulei. Este autoportretul lui Radu Bercea la vârsta de 19 ani (realizat după o fotografie), așa cum arăta atunci când a fost condamnat. Scena anchetei prezintă un deținut cu mâinile și picioarele legate împreună la spate (“la rotisor” i se spunea acestei metode), iar alături se văd “instrumentele” de anchetare: sacul cu nisip cu care era bătut ca să nu rămână urme, bastonul și găleata cu apă pentru “înviorare”. O altă imagine este cea a percheziției corporale din închisoare. O scenă de maximă umilință, de înjosire a condamnaților care erau treziți la miezul nopții, dezbrăcați la piele și controlați în părțile intime ca nu cumva să ascundă un vârf de creion, un petec de hârtie…Dacă asupra lui se găsea ceva, sau îi era înscenată deținerea unui obiect oarecare, urmau 7 zile de carceră, cu 90 de grame de pâine pe zi și o cană cu apă. O altă lucrare îl prezintă pe Alexandru Drăghici, ministrul de interne, venit călare în colonia de muncă de la Stoenești să inspecteze cum se executau lucrările de la diguri. Radu Bercea își amintește și acum cu un fior cuvintele lui: “Toți cei care nu se supun ordinelor, care nu vor să lucreze, vor fi îngropați în dig!”. “Și așa a și fost – îmi spune el – mulți oameni au murit și au fost în diguri”.
Să nu ne îngropăm în propria noastră cenușă…
Multe, foarte multe fapte cumplite s-au petrecut în spațiul concentraționar în care regimul comunist și-a propus prin “reeducare” să construiască “omul nou”. Radu Bercea își amintește clipele de profundă derută și teroare când era scos la anchetă, cu ochelarii de tablă pe ochi, ținut în picioare într-un colț, “uitat” acolo, îmbrâncit, dus din nou în celulă și apoi scos iarăși, și iarăși, întreaga noapte, până când, întrebat scrâșnit “Te-ai mai gândit? Ai ceva de declarat?”, îi venea să strige “Scrieți ce vreți, numai lăsați-mă în pace!”. Își amintește de regimul inuman, de faptul că la anchetă, în celula de 2,5 pe 2 metri, nu avea voie să se așeze, că o oră pe săptămână era scos la aer și se învârtea de câteva ori într-o boxă din care vedea cerul printr-un grilaj de fier, după care era închis din nou în celulă, că în colonia de muncă de la Luciu-Giurgeni a fost de două ori distrofic, aproape de moarte, și-a fost salvat la infirmerie de unul din medicii condamnați (dr. Vladimir Carp), de munca istovitoare de la orezărie, când nu-și mai putea îndrepta spatele, iar picioarele cu care stătea în apă erau pline de răni și de pustule, de gardianul care l-a pus să înghită un ciulin (rânjindu-i în față că dacă refuză asmute pe el câinele lup) pentru că, la prășitul porumbului, a trecut pe un alt rând spre a ajuta un deținut mai bătrân, de colcăiala umană de pe bacul “Gironde” pe care viețuiau vara, pe o temperatură de 30 grade Celsius, acoperiți pe timp de noapte sub capace de tablă de pe care curgea condensul, cca. 300 de suflete, de iarna petrecută la “Saivane”, unde dormeau îmbrăcați, numai cu bocancii scoși din picioare, pe un frig cumplit sub acoperișuri de stuf, de inundațiile din Balta Brăilei la care erau scoși la muncă sub amenințarea că, dacă nu reușesc să zăgăzuiască apele, vor fi transformați în “saci de nisip”… Fără patimă și fără dorință de răzbunare, ci doar pentru ca astfel de fapte să nu se mai repete, întrucât implacabila scurgere a timpului reduce treptat numărul celor care mai pot să depună mărturie, Radu Bercea a realizat această suită de lucrări pe care vrea să le prezinte publicului. “Simțeam nevoia acestei confesiuni” , spune el. “Este ca o spovedanie pe care trebuie să o fac pentru că, dacă nu spunem noi, cei care-am trăit aceste orori, adevărul nu va fi cunoscut și ne îngropăm în propria noastră cenușă!”.
“Să iertăm trecutul, dar să nu-l uităm!”
Expoziția lui Radu Bercea, al cărei vernisaj este programat la Suceava pentru data de 19 mai a.c., într-un spațiu care va fi stabilit în funcție de dorința celor care se vor implica în susținerea ei (printr-o adresă depusă spre aprobare Consiliului Local și Primăriei Suceava, filiala locală a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina a solicitat un sprijin financiar care să acopere doar cheltuielile artistului pentru materialele de lucru și pentru rame, propunând în acest caz organizarea expoziției în incinta Primăriei Municipiului Suceava) urmând ca autorul să dăruiască apoi lucrările Muzeului Fundației “In Memoriam” de la Biserica Nașterea Maicii Domnului, unde a mai donat o cămașă din detenție, pictată cu rugină, pe care a reușit cu mari riscuri s-o scoată la eliberare din coloniile de muncă și o casetă conținând un film documentar despre munca deținuților politici la lucrările de construcție ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, casetă pe care a adus-o din Franța, unde-a primit-o cu prilejul organizării unei manifestări expoziționale. Radu Bercea, care în coloniile penitenciare a fost între alții coleg de suferință cu scriitorii Alexandru Paleologu (la Stoenești), Alexandru Ivasiuc și cu istoricul Alexandru Zub (la Salcia), dorește să lase aceste mărturii pentru posteritate. “Să iertăm trecutul – spune el – dar să nu-l uităm!”.
