Memento

Covid-ul ne copleșește: ocupă autoritar paginile gazetelor, emisiunile tv, conferințele de presă, discuțiile în familie, epistolarul pe net, ne mobilează cu spaime visele urâte și trece în planul al șaptelea evenimente pe care, altfel, le-am fi consemnat și comentat. Iată: n-am aflat nicăieri vreo referire la împlinirea, în 2020, a celor 230 de ani de la apariția primei gazete din spațiul românesc – „Curierul de Moldova” („Courier de Moldavie”, Jassy, 1790 – de fapt, corect franțuzește ar fi fost „Courrier”, cu doi de r). În Muntenia, cea dintâi gazetă avea să apară peste 39 de ani („Curierul românesc”, București, 1829); avansul de aproape patru decenii al moldovenilor nu prea pare a impresiona pe cercetătorii fenomenului. Adevărat, cinci numere ale „Curierului” au fost descoperite nu foarte demult la Biblioteca „Lenin” din Moscova. Iorga doar bănuia apariția ieșeană, citând sub rezervă o notiță dintr-un ziar austriac, spre a se întreba „a ieșit sau n-a ieșit Gazeta de Moldova?” S-ar putea lua (eventual) în calcul și „Biblioteca românească” (Buda, 1821) și „Crestomaticul românesc” (Cernăuți, 1820), numai că respectivele foi se încadrează în categoria calendarelor și almanahurilor (ca și „Fama Lipscăi”), făr-de tangențe cu presa periodică. Oricum, dacă n-ar fi vorba chiar de un avans de 39 de ani, 30 tot rămân, și nu-i deloc puțin! Chiar dacă acest „Courrier de Moldavie” a fost imprimat în tiparnița ocupantului Potemkin, gazeta nu era deloc doar simplu buletin de informare al trupelor ruse, cum văd că-i prezentată ici-acolo pe net, ci oferea din belșug informații despre revoluția franceză, alte știri diverse din toată Europa, iar în tipografia de campanie a prințului de Taurida a apărut, în românește, și volumul de „Poesii noo”, semnat misterios I… C… Gazeta a fost anunțată cu apariție bilingvă, pe două coloane (franceză-română); se pare că s-a limitat la texte în limba lui Voltaire, traduse, probabil, din alte gazete rusești. De ediția în română ar fi trebuit să se ocupe Scarlat Sturza, primul și ultimul guvernator român al Basarabiei după raptul de la 1812. Nu s-au găsit, până acum, exemplare din varianta tradusă, așa că momentul nașterii gazetăriei în spațiul românesc rămâne, strict documentar, atestat cu data și locul Iași, 1790, iar discuția despre presa în limba română (ceea ce-i altceva) este firesc să înceapă luându-se în considerare publicațiile apărute în 1829, sub tutela marilor cărturari Gh. Asachi (în Moldova) și Heliade Rădulescu (în Muntenia). Din acest punct de vedere, Bucureștiul devansează Iașul cu 60 de zile. Dar nu astfel de amănunțimi ale istoriei presei, nici mărunte orgolii locale, ne-au determinat, la ceas de pandemie, întoarcerea atenției către cele mai vechi gazete românești, ci formidabilul spectacol al nașterii limbii române literare. Numai citind textele de atunci poți realiza saltul spectaculos izbutit prin strădania mirifică a lui Eminescu (cărui ziditor de limbă îi dădea cărămizile la mână calfa Creangă)! Doar punând alături un text din primele gazete cu oricare filă eminesciană se poate desluși contribuția decisivă a „Luceafărului” (contemporan, câteva decenii, și cu Asachi, și cu Heliade) la constituirea limbii ce-o vorbim. Iată, de curiozitate, un text despre „meteorologhie”: „Barometrul, greomesor (termometrul era „caldomesor”, n.n.) prin carele se măsoară gradul greutăței aerului, precum: di este aerul îngreuiet de umezeală, atunce argintul viu, apăsat prin cel de gios strâmbat capăt al barometrului carele este deschis, se înalță la celălant capăt, undi sânt gradurile însemnate și însemnează ploaie.” Se distinge topica proprie limbii ruse, care așează adjectivul înaintea substantivului, nesiguranța formei gramaticale, inconstanța flexiunii, dificultatea așezării limpezi a accentelor logice în frază. Iar în poezie, fondatorul de gazete și cărturarul Heliade, aflat în transă lingvistică anti-slavă, propune astfel de versuri ridicole: „Quând va resbumba ultima trumbă ∕ quare quele mai ynchise morminte înveste și desferră ∕ Și fie-quare sbura-va, și corbu și columba ∕ Primi audi-vor quel sutteram resunetu…” Astfel de isprăvi poeticești erau semnate de Heliade, adică tocmai de cel care, în 1832, va publica o gramatică românească ce părea a respinge etimologismul delirant! Citiți oricare din textele de mai sus și, apoi, un poem eminescian sau un articol de gazetă. Altă limbă! Mai limpede, mai exactă, mai cursivă, mai curată, mai sugestivă, mai armonioasă, mai… românească!
Memento pios: se împlinesc 230 de ani de la apariția primei gazete în țările române.