Meditație la Pilda samarineanului milostiv

Pildele Mântuitorului au rămas pentru toate generațiile un izvor nesecat de înțelesuri aplicabile în orice context istoric și de civilizație. Povestea Samarineanului milostiv se poate dovedi a fi unul din cele mai inspiraționale și motivaționale texte.
Versatil tocmai prin multitudinea de idei pe care le propune spre meditație, cuvântul Sfintei Scripturi ne aduce înainte în apropierea Postului Nașterii Domnului o provocare la adresa civismului nostru.
Samarineanul a fost analizat dintr-o multitudine de perspective. Astăzi vă propun pilda aceasta ca o expresie a atitudinii noastre la nivel social general, pentru că ceea ce ne relatează Mântuitorul este un tablou social. Oameni de preocupări diferite, din zone diferite geografic, social, economic, politic și cultural.
Preotul de la Templu este prototip al personajului prezent la cele mai intime resorturi ale funcționării statale și civice. El poate fi lider, învățător inspirat, politician și demnitar de rang înalt, chemat la cârma treburilor obștii. Preoțimea îndeplinea un rol deosebi în societatea iudaică, participa efectiv și nemijlocit la toate deciziile majore care se răsfrângeau asupra poporului. Ei erau adevărați fermenți ai societății. Dincolo de rolul strict sacerdotal, de mijlocitori către Dumnezeu prin toate actele de cult, preoții de la Templu aveau de asemenea rolul de Învățători, atât în ceea ce privește Legea, cât și celelalte cunoștințe și științe, erau mediatori morali și judecători, erau medicii care atestau starea de boală sau de vindecare a suferinzilor de lepră sau alte boli grave și contagioase, excluzând sau reintegrând în viața obișnuită, erau principali promotori ai serviciilor sociale prin toate organizațiile afiliate Templului. Odată consacrați în treapta slujirii nu mai erau oameni obișnuiți, ci exponenții cei dintâi în lucrare virtuților, în respectul Legii și în slujirea aproapelui.
Nepăsarea cu care trece pe lângă năpăstuitul sorții devine emblematică pentru o stare de fapt a societății. Înaltul demnitar este rupt de chiar realitatea pe care trebuia să o facă mai blândă, mai umană, mai ușor de suportat. Atitudinea sa îl situează în afara tuturor principiilor și acțiunilor în care el ar fi trebuit să fie primul, salvatorul, exemplul mobilizator. Practic el încalcă orice principiu moral și juridic prin nepăsare și neimplicare. El dovedește că ceea ce promovează ca învățătură nu se mai regăsește în simțirea și faptele sale. Cu alte cuvinte interesul sau comoditatea personală este mai importantă decât aplecarea cu dragoste, grijă și delicatețe asupra propriului semen. El este de fapt în afara Legii.
Levitul este exemplificarea funcționarului care își îndeplinește treburile cu conștiinciozitate. În vechime leviții participau și ei la slujirea de la Templu. Proveneau din tribul lui Levi – de unde și numirea de leviți, dar nu făceau parte din familia lui Aaron din care se alegeau preoții. Leviții erau angajați la Templu, moștenind această stare ereditar, ca auxiliari ai preoților, și îndeplineau o sumă întreagă de servicii: aprovizionarea, curățenia și păstrarea ordinii la Templu, pregătirea jertfelor, transportul Cortului Sfânt în perioada peregrinării prin deșert, cântarea liturgică, scribi în administrație și altele. Astăzi ar putea reprezenta un întreg aparat auxiliar într-o multitudine de domenii, întreg corpul funcționăresc al statului, dar și în activități private și independente. Ei trebuiau să acționeze în același respect al Legii, să fie în primele rânduri în slujba semenilor. Nepăsarea levitului din pildă denotă o stare generalizată la nivelul factorilor executivi. În același timp este emblematică pentru riscurile la care suntem expuși prin rutinare. Lipsa de reacție nu mai este doar la nivel decizional major, în sferele înalte ale puterii, ci și mai jos în ierarhie. Comoditatea devine o normă. Sau cum am spune astăzi: dacă cei care au puterea nu fac nimic, de ce m-aș implica eu? Să facă întâi cei mai de sus și apoi…! Nu mă bag, nu mă interesează, nu este de competența mea directă…! Civismul doarme liniștit, la umbre generoasă a legii permisive.
Samarineanul este în sine, ca și rănitul, un om oarecare. Corectitudinea politică a timpului aceluia îl transforma într-o minoritate jignită, agasată, expusă oprobriului public. Samarinenii sunt urmașii puținilor evrei scăpați de deportarea asiro-babiloniană, amestecați cu coloniștii străini aduși spre repopularea zonei. Au până în ziua de azi o manifestare religioasă aparte care îmbină elemente ale iudaismului cu cele din credințele aduse de coloniști, fiecare de unde au venit. Enclavizați prin condițiile social-politice prin care au străbătut veacurile, se concentrează acum în două comunități, una lângă orașul Nablus și una în orașul Holon, aproape de Tel Aviv. La vremea rostirii acestei istorioare, Mântuitorul șochează de-a dreptul. În mentalul colectiv iudaic samarinenii erau spurcați, mai jos decât cele mai umile viețuitoare. Deși revendică parțial o descendență comună, istoria interacțiunilor lor nu este altceva decât un lung șir de șicane, trădări, conflicte. Vorba femeii samarinence care vorbește cu Mântuitorul: ”Evreii și samarinenii nu au nimic în comun.” Nu se putea găsi un exponent mai umil, mai disprețuit, mai departe de norma fixată formal de preotul de la Templu. Dar tocmai el este implicat profund, spiritual, emoțional, material, adică TOTAL.
I s-a făcut milă. Mila este expresia profundă a iubirii necondiționate, este coparticipare la durerea celuilalt și conduce imediat spre acțiune: ”și apropiindu-se a turnat pe ele untdelemn și vin”. Este o acțiune concentrată, țintită pe nevoile imediate, dar și pe cele de viitor: ”ai grijă de el…”
Am spus că samarineanul este exemplul excelent: discret și hotărât, el nu mai lasă problema să treneze: o identifică, o analizează rapid, o evaluează și aplică soluțiile aflate la îndemână, nu își plânge fals de milă, nu face ”calcule” savante despre cum pierde sau câștigă.
Samarineanul este un om de acțiune care nu se cramponează de inconvenientele imediate sau de cele moștenite ancestral. El este omul timpului său și se implică în realitatea imediată. Moștenirea istorică l-ar fi putut îngrădi, l-ar fi putut opri să se aplece asupra unui evreu. Dar NU! Acest rănit este semenul lui și are nevoie ACUM! Un om are nevoie de alt OM!
Samarineanul este un om practic. El folosește ceea ce are la îndemână, nu își frânge mâinile a neputință, nu se plânge că ar vrea dar nu poate, nu cuantifică folosul convertindu-l într-o valoare materială.
Samarineanul este un om darnic: el ia dintr-ale sale să aline suferința celuilalt. Nu puțin, nu doar o dată. Îi dă din cele din resursele sale: untdelemn și vin, dă din confortul său căci merge pe jos și lasă bolnavul călare pe animal. Dă din energia sa, mergând pe jos și îngrijindu-l pe bolnav. El consumă din capitalul lui.
Samarineanul este un om dedicat, căci nu îl îngrijește doar la marginea drumului, ci-i poartă de grijă, o zi, o noapte, mai multe zile înainte.
Dragostea față de aproapele nu are limite de timp, spațiu geografic, etnie sau de altceva. Aproapele fiecăruia dintre noi este permanent viu și în așteptare. Noi ne transformăm prin dragoste în aproapele celui de lângă noi. Important este să ne aplecăm asupra sa cu delicatețe și dedicare.
Pr. dr. Gheorghe Florin Hostiuc
Biserica Mirăuți – Suceava