Medicina sufletului

Privilegiul de a citi cărți „ce stau s-apară” îmi așază în față manuscrisul unui autor medic, despre volumele căruia am mai scris – prof. dr. Mihai Pricop, de la Universitatea de Medicină din Iași. Semnalam, cu alt prilej, tendința autorului de a întreprinde consistente și profitabile raite prin teritoriile altor domenii, cu precădere artistice. Noua carte abandonează complet postata specializării ce l-a impus pe prof. Pricop și ca practician, și ca dascăl al atâtor generații de studenți, spre a opera într-o zonă cu totul nouă, căreia i-am putea spune, apelând la o figură de stil, „medicina sufletului”. Despre esesistică ar fi vorba, cele 10 teme propunându-și să investigheze cu simplitate și erudiție în perimetrele ideatice ale adevărului, bătrâneței, cărții, căsătoriei, dragostei, naturii feminine, modestiei, ordinei, prieteniei și, pour la bonne bouche, prostiei. Cutezând acest pas al evadării din orizontul profesiei, explicabil, poate, și prin demersul în versuri pe care alt medic, Vasile Voiculescu, îl adresa șefilor direcți („Vreau viață, muzică, lumină, vitrinele de librării / cu cărți ce râd ca flori la geamuri, albastre, roșii, aurii…”) doctorul Pricop trece hotărât în tabăra scriitorilor medici. Care alcătuiesc o adevărată armată în halate albe, dotată cu pix sprinten și bine organizată: în 2003, la București s-a desfășurat Congresul Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici; în 2007, la Budapesta. După cum se vede, cei ce se încumetă să conjuge medicina cu literatura nu-s deloc puțini; în istoria culturii române au lăsat (și lasă) urme adânci, fie ilustrându-se prin poezie, proză, teatru, eseu, critică, fie ca editori, ctitori de publicații, sponsori, manageri. „Dicționarul Medicilor Scriitori Români” îi menționează și pe Sașa Pană, Gr. T. Popa, Vasile Voiculescu, I. I. Mironescu, Ion Cantacuzino ( i-a editat pe Eminescu și Caragiale), și pe Aurel Baranga, Aug. Buzura, Emil Brumaru, Ion Hurjui (unul dintre fondatorii Societății Scriitorilor și Publiciștilor Medici), urmând, desigur, să includă și scriitorii din Diaspora, de la Corneliu Florea (Canada) la Dorel Schor și Francisca Stoleru (Israel). Iar dac-ar fi să cercetăm istoria literaturii universale, un singur nume ni-i de-ajuns: Cehov. Eseurile ce „stau s-apară” la „Institutul European”, istețe și dense, cată către o anume altitudine filosofică, nu rare ori atinsă (să ne amintim că Gr. T. Popa și Em. Palade au pendulat chiar între medicină și filosofie ca profesie – boala-i veche!) S-ar zice că-i greu de rotunjit un gând original în plus pe teme răs-dezbătute cum ar fi bătrânețea, prietenia și, mai ales, adevărul, chestiuni care au preocupat omenirea încă din zorii civilizației, dând naștere unor zeci de tomuri celebre. Mihai Pricop propune în primul rând sinteze întemeiate pe marile repere, a căror organizare evidențiază un filtru cumpănit – dar nu numai lecturile (esențiale!) sunt puse la contribuție, ci și bogata experiență a unei vieți petrecută într-un mediu în care răsuflarea fierbinte a jocului viață/moarte nu poate să nu rodească meditații aduse până-n pragul aforismului: „sfârșitul este fratele începutului” („Despre bătrânețe”), „fericirea în doi durează cât numeri până la trei” („Despre căsătorie”) ori al diagnosticului sever (a se vedea „etiologia” modestiei). În eseul „Despre carte” se spune: „O carte nu este niciodată o capodoperă; ea poate deveni.” Rămâne să vedem care va fi ecoul acestor 10 eseuri, precum și destinul neașteptatei cărți semnate de prof. dr. Mihai Pricop.