Medicină și pictură

Dacă izbutește să-și mențină constant ritmul alert al aparițiilor, Editura „Dana Art” are toate șansele să acceadă într-unul din primele locuri ale topului editorial ieșean. Și nu-i vorba despre simple prestări de servicii tipografice, ci de un program generos și ambițios, menit să stimuleze, alături de creația plastică propriu-zisă, și performanța în domeniul cărții de artă. Care necesită, dimpreună cu o consistentă investiție materială, o la fel de necesară investiție de competență și măiestrie tipografică. Până acum cel puțin, imprimeria PIM a fost la înălțime, asigurând o prestație ireproșabilă și-n pretențioasa reproducere a ilustrației de artă, și-n ținuta grafică generală a produsului finit. Adevărat, firma dispune de o aparatură electronică de vârf, însă niciodată numai tehnica n-a asigurat de una singură performanța editorială; a fost mereu necesară adăugarea stropului de „drag de carte”, din fericire încă prezent printre resursele spirituale ale urbei în care tiparul trudește de la 1643.
O astfel de carte-model, deloc singulară în seria ce așează câteva zeci de titluri într-un raft mai mult decât onorabil al oricărei biblioteci de artă, se intitulează „Medicină și pictură”, fiind datorată unui profesor universitar specializat în chirurgie, Mihai Pricop, ale cărui preocupări în perimetrul artelor le-am mai comentat în cuprinsul acestei rubrici. Pornind de la observația că „pictorii și anatomiștii împărtășesc aceleași valori cu privire la experiența senzorială”, autorul adaugă informațiilor în general cunoscute (celor avizați) de istoria artei, unghiul de vedere al profesionistului capabil să identifice determinări de ordin medical mergând până la patologic – astfel explicându-se realitatea unor viziuni plastice cărora privitorul doar le poate bănui relația cu încărcătura de suferință proprie a artistului.
Aflăm, de pildă, că Ștefan Luchian suferea de „ataraxie locomotrice”, maladie ce presupune, între altele, „slăbirea acuității vizuale” – diagnosticul, stabilit de prof. Gh. Marinescu, îi permite autorului lansarea ipotezei că „amenințat de întunericul orbirii, a căutat (Luchian. n.n.) să prindă lumina, s-o încorporeze în opera sa ca o sinceritate a culorilor.” Goya a suferit de leziuni cerebrale și de surzenie; era bântuit de halucinații nocturne, suferința care l-a afectat în 1792 „făcându-l prizonierul unei singurătăți chinuite”. Pictorul, „trecând de cealaltă parte a măștilor, zărește neomenescul, monstruosul, diabolicul”. Van Gogh, pacient al unor ospicii, a fost diagnosticat cu „epilepsie, meningo-encefalită, schizofrenie, psihopatie constituțională” , de unde și tragismul ce se „ilustrează prin metafora liniilor în mișcare nebună, prin viziunea fantastică a realității, printr-o învolburare a elementelor psihice.”
Tot într-un ospiciu avea să ajungă și Munch, autorul faimoasei pânze „Țipătul”, ca și Toulouse Lautrec (lues și alcoolism) ori Daumier (paranoie). Cu toate acestea, nu ne aflăm în fața unor creații aparținând de „deviant art”, ci de investigații picturale în etaje ale existenței umane interzise spiritelor conformist-terestre, „ochiul interior” propriu pictorilor damnați permițându-le să adâncească spectaculos performanțele cunoașterii umane. Ceea ce se cuvine apreciat înainte de orice în cartea lui Mihai Pricop este construcția, organizarea materialului așezat între lamelele microscopului. După un larg și amănunțit excurs prin realitatea lugubră a sălilor de disecție („Lecția de anatomie”), cu referiri bogat ilustrate la pânzele celebre datorate unui Zoffani, Hamman, Hannah, Mierevelt, și, mai ales, Da Vinci ori Rembrandt, autorul așează un capitol cu observații revelatoare privind „semne clinice, simptome, boli, intervenții.”
Un al treilea capitol investighează patologia neuro-psihică, spre a ajunge la excelenta cercetare intitulată „Artiști sub influența propriilor suferințe” și la încheierea cu „Personalități medicale în reprezentări plastice.” Rar o asemenea bogăție de informații „la temă” precum cele adunate cu minuție între coperțile cărții „Medicină și pictură”! Își face loc și un regret: în epoca microscopiei electronice, „manifestările practicii medicale nu mai beneficiază de interesul artistic.” Aventura cunoașterii tainelor anatomicului presupunea, în veacurile trecute, cutezanță adusă până la limita limitelor. Acum, toate-s intrate în rutina ce exclude spectaculosul ajuns cândva – vezi prejudecata intangibilității trupului uman – în pragul iconoclastiei. „Medicină și pictură” este lucrarea merituoasă a unui medic ce știe să desfacă și să re-ordoneze complicata țesătură a semnelor plastice încorporate în creații de mult și unanim validate, astfel așezând stirpea lui Hypocrate în relație directă cu o entitate la fel de generos pusă în slujba umanității – arta.