MEDICINĂ ȘI ARTĂ

Citesc o carte „caldă” de medicină, abia ieșită de sub teascurile tiparniței. N-am nici o tangență cu specialitatea respectivă (chirurgia… ginecologică!) dar opul în chestie, departe de a fi manual, curs, îndreptar, tratat, ori alt gen de carte strict încadrată în rigorile utilității spitalicești, conține pagini incitante privitoare la raportul dintre medicină și artă. Autorul (prof. univ. Mihai Pricop) recidivează: anul trecut comentam, tot în „Colțul condeierului”, o cercetare a aceluiași autor dedicată științei… sânilor („senologia”), cu ample referiri și spectaculoase ilustrații menite să argumenteze prezența rodnică a „temei” în pictura și sculptura tuturor secolelor. Conștient că pentru a scrie, trebuie să ai ceva de spus, autorul noii cărți consideră această apariție și un pretext pentru o meditație asupra unei profesii. Este prezent nu numai specialistul, ajuns într-un moment de vârf al carierei, când se simte dator să transfere din experiență discipolilor, dar e prezent și omul, care-și pune întrebări, face legături între generații, nu refuză îndoiala și, în ansamblu, aduce elogiul cuvenit unei profesii în care prezentul este în bună parte opera trecutului. Dacă includem de la bun început chirurgia în perimetrul artei, va trebui să constatăm că moravurile din medicină se despart hotărât de cele din alte domenii aparținând esteticii în general și ariei în particular. În poezie, în teatru, în muzică, în plastică, „e frumos ce-mi place mie”. Chirurgul este „singurul artist care poate sta de vorbă cu opera sa” (spunea Iacobovici) așa că nu încap nici aproximații, nici coteria falselor valori, nici teribilismele puștești. Un poem ratat e-o tristețe personală; un eșec de genul „operația reușită, pacientul mort” e-o dramă cu profund impact socio-uman. Pictorul n-are cum să parcurgă drumul de la eroare la culpă și, oricum, rezultatul îl privește; chirurgul-meseriaș nu-i scutit de eventualitatea erorii și, pe cale de consecință, a răspunderii. Cu toate acestea, și în totală discordanță cu peisajul cultural național, potopit de revizuiri și contestări, amintirea maestrului chirurg de altă dată este păstrată (și în această Carte) cu respectuoasă prețuire. Dacă în literatură se contestă și se minimalizează totul, începând cu Eminescu, devenit, într-o revistă ieșeană, „idiotul Rațional”, n-am auzit exprimându-se nici rezerve târzii, nici cuvinte de ocară la adresa unui Th. Ionescu, Hortolomei, Buțureanu, Chipail și alți chirurgi ce s-au ilustrat prin „estetica bisturiului”. Poate și fiindcă în acest domeniu sever n-are cum acționa labilitatea criteriilor și n-au viață lungă falsele scări de valori. Ce anume așează chirurgia în zona și sub zodia esteticului? Cel dintâi care a rostit cuvântul „artă” vizavi de medicină a fost Hippocrat. Se justifica, în vremea aceea, prin considerarea medicului „un meseriaș cu mâinile”. Mihai Pricop apreciază că oricât de mult a progresat medicina, ea totuși își păstrează caracterul hippocratic de artă, pentru că folosește mijloace în raport cu care automatismul tehnic eșuează. Să menționăm și faptul că apropierea între artă și medicină are și contestatari, printre ei aflându-se ilustrul estetician Tudor Vianu, care exclude chirurgia din teritoriul artei întrucât „nu produce valori artistice.” Se pot da, desigur, replici serioase în contradictoriu, dar nu avem răgaz acum și aici. Oricum, este clar că actul artistic de execuție manuală va păstra totdeauna o componentă de ordin estetic. Dacă subscriem acestui punct de vedere, urmează constatarea că-i vorba despre o artă bazată pe știință, un „amestec între artă și știință”, cum este considerată, de altfel, medicina și în Tratatul de Drept Medical apărut în 2002. Până una alta, dictatura aparatelor și fetișul laboratorului n-au izbutit să excludă din actul medical vechiul simț hippocratic, iar responsabilitățile continuă să revină în întregime celui cu bisturiul. Oricât ne-am strădui să beneficiem de achizițiile științelor fundamentale – spune chirurgul Jean Gosset – profesiunea noastră are și caracter de artizanat. Profesorul Pricop susține că intervenția chirurgicală are reale contingențe cu opera de artă, dar, spre deosebire de aceasta, este colectivă, elementul estetic rămânând secundar. Mi-aș îngădui o nuanțare: este, într-adevăr, colectivă, fiind rodul unei munci în echipă, dar se păstrează prevalența prestației acelui „number one” care, dacă își asumă până la capăt responsabilitățile, rămâne și cu anumite „drepturi de autor” în cazul dat. La urma urmei, și maeștrii plasticii flamande aveau – să le spunem astfel – „colaboratori” care desăvârșeau pictural faldurile crinolinelor. Semnătura rămânând unică… Ceea ce mi se pare deosebit de important în această carte vine tot din cultivarea unei sugestii a lui Hippocrat: acolo unde este dragoste de om, este și dragoste de artă….