Medicina ca un drog

Cum să nu te marcheze anumite situații? Cum să nu rămâi fără cuvinte când te sună o pacientă de 16 ani, gravidă în luna a noua și îți spune: „Domn doctor, eu de săptămâna viitoare nu mai merg la școală. Mi-a ajuns. Ce-mi trebuie atâtea clase? Nasc, mă mărit și îmi văd de viața mea”. Și dai să o întrebi care viață? Dar ai gura cusută, ca să nu-ți iesă pe ea sângele care ți se scurge din suflet.
Apoi mergi la consultații pe teren. Și ajungi la o casă în care stau doi bătrâni. El e paralizat demult. Nu vorbește. Ea a făcut de curând accident vascular. Și-a mai revenit, dar a rămas fără glas. Nu poate spune decât „na na na”. Și intri. El stă ridicat pe două perne. În spatele lui este un pisic. Doarme. Ea încearcă să mănânce. Nu poate înghiți bine. Pâine cu suc. Te vede. I se luminează fața. Dă să se ridice, să îți arate că acum poate merge. Și vine spre tine. Spune doar „na na na”. Nu ai nevoie de mai mult. Vă înțelegeți din priviri. El e la un pas de bronhopneumonie de decubit. Ai venit la timp. Amândoi cunosc scenariul. El va face injecții, ea perfuzii. Și nu spun nimic. Doar te privesc. Și îți dorești să culegi privirile astea și să le aduci acasă, să i le arăți copilului tău, care vrea să fie medic. Copilul tău care, când se lovește vreun alt copil la joacă, e primul lângă el, încercând să-l ajute.
Când pleci, iei pisoiul și-i pui lapte într-o farfurie mică.
Și te întorci la dispensar. Intri. Nu e nimeni. Ai terminat programul pe azi. Nu pleci. Ieși în fața clădirii și te așezi pe bancă. Îți aprinzi o țigară. Și trece copilul care te-a rugat să nu mai fumezi, că de asta a murit tatăl lui. Cancer pulmonar. La 40 de ani. Exact cât ai și tu. Și ce faci? Arunci dracului țigara și răspunzi la salut.
Și te gândești la zilele de iarnă, când abia te descurci să ajungi pe drumurile pline de nămeți. Te gândești la ceaiul de mentă, la căldura sobei, la viscol, la câte nopți ai piedut prin dispensar că s-au blocat drumurile. Și te mai gândești cum vin copiii de la grădiniță să te colinde. În fiecare an.
Și te vezi pe tine la începuturi, proaspăt absolvent. Slăbuț, dureros de tânăr. Cum ai visat tu să fii chirurg plastician, dar, nah, viața a vrut altfel. Și îți amintești cum ai gândit tu că vei sta un an pe dispensar și te vei pregăti pentru rezidențiat. Și vei lua chirurgie plastică. Și vei opera. Și vei lucra în spitale. În spitale de care acum fuge toată lumea, inclusiv tu. Și cum, după un an, te-ai atașat de munca de linia întâi. Și ai spus că mai stai încă unul. Și încă unul. Și încă unul. Și s-au făcut 14.
Și ții minte cum ai pus prima ta sondă urinară unei paciente cu leuconevraxită. Că în facultate nu te-a lăsat nimeni să faci asta. Și îți amintești cum i-ai spus tu unei mame că nu trăiește mult copilul ei. Și a murit după 3 săptămâni. Și îți amintești prima naștere asistată de tine. Și prima incizie făcută pe cont propriu în cabinet. Un lipom suprainfectat. Evoluție ulterioară foarte bună. Și îți amintești prima resuscitare. Pe marginea șanțului. 56 de minute. Fără succes.
Și te vezi pe tine, cel de acum. Nu ești schimbat. Poate doar câteva kilograme în plus, câteva fire albe, o imensă oboseală, dar o infinită speranță. Și respectul suprem pentru sufletul și trupul uman. Doar că acum știi mai multe. Și ai invățat o lecție al naibii de importantă, o lecție pe care nu ți-o poate preda nici un profesor universitar: medicina e ca un drog, un drog ce-ți găurește uneori sufletul. Oare asta e viața pe care i-o dorești copilului tău?
Pe Florin Haidamac îl puteți citi și pe Blogul Vindecătorului http://vindecatorul.com/