Meciul România – Bulgaria

În urmă cu câțiva ani, atunci când autoritățile centrale de la București și Sofia dădeau târcoale Bruxelles-ului pentru a găsi poarta de intrare către Uniunea Europeană, puțini erau cei care credeau în integrarea acestor două state est europene, provenite din fostul lagăr socialist și cu o componentă ridicată a ortodoxiei în totalul populației.
Visul românilor și al bulgarilor de a sta la masa bogaților din UE a căpătat contur după anul 2004, odată cu finalizarea negocierii celor 31 de capitole de integrare, pentru alinierea la aquisul comunitar.
Dar până la acel moment, ar fi bine să rememorăm etapele construcției Uniunii Europene, cea care a evoluat în timp, de la constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, la prima variantă instituțională cu șase state fondatoare, urmând mai apoi valuri de aderare a noi state.
În afara Islandei și Norvegiei, care au decis unilateral ieșirea din Uniune, datorită unor chestiuni de politică agricolă comună (în special în domeniul pescuitului, unde ar fi fost defavorizate prin aplicarea reglementărilor comunitare), celelalte state care au primit „verde” s-au străduit să beneficieze de avantajele integrării și să reducă decalajele față de statele fondatoare europene (Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg).
Rând pe rând, Marea Britanie, Irlanda, Spania, Portugalia, Grecia, țările nordice Danemarca, Suedia și Finlanda, apoi Austria, au fost acceptate cu bune și cu rele, profitând în adevăratul sens al cuvântului de conjunctura favorabilă a momentului aderării. Nimeni în acel moment nu dorea asumarea vreunui eșec, de nici un fel, nici economic, nici social și desigur nici politic.
A urmat apoi valul integrării de la 1 mai 2004, atunci când zece state central și est europene au lărgit uniunea la 25 de membri.
Cu toate că România și Bulgaria erau în cărți de multă vreme, decizia privind acceptarea lor a fost amânată, prevăzându-se anul 2007 pentru integrare. În acest timp, cele două țări au fost luate în calcul ca un tandem, fiind comparate între ele, creându-se un tip de concurență defavorabilă, până la urma urmei, atât românilor, cât și bulgarilor.
Au fost momente remarcabile până prin 2004, când guvernarea de stânga de la București, condusă de Adrian Nastase, era criticată și pusă sub presiunea întreruperii negocierilor, în timp ce guvernarea de dreapta bulgară, condusă de fostul suveran Simeon Saxa Coburg, era dată drept exemplu în relația cu Uniunea Europeană. Prin urmare, scorul la pauză a fost 1-0 pentru bulgari.
După schimbarea de regim din cele două țări, fără să se schimbe nimic de fapt în stadiul reformelor solicitate de Bruxelles, optica europeană s-a schimbat radical. Dreapta românească repurta succese (cât pe ce să scriu succesuri), în timp ce socialiștii bulgari erau puși la colț pentru slaba performanță în lupta cu mafia, pentru ineficiența autorităților de la Sofia și multe altele.
Explicația acestui joc de putere constă în culoarea politică a Comisiei Europene, majoritară de dreapta. În 2007, la 1 ianuarie, scorul era prin urmare egal, 1-1, ambele țări fiind acceptate în uniunea celor 27, cu stipularea unor condiții stricte de monitorizare a domeniilor mai sensibile (justiție, afaceri interne, agricultură) și cu instaurarea unui instrument de presiune – clauza de salvgardare.
Acum, în preajma publicării rapoartelor de țară, se pare ca România a reușit să se departajeze de Bulgaria. Spre deosebire de noi, vecinii de la sud de Dunăre vor experimenta, pentru prima oară, o blocare substanțială a fondurilor europene, fapt care îi va determina să încetinească ritmul de creștere și în același timp de reducere a disparităților față de media europeana.
Departe de a fi premiant cu coroniță, statul român se vede în postura de a performa în fața Bulgariei, dar acest lucru însemnă doar o palidă amăgire, o minusculă reparație la adresa orgoliului național, pentru că, de fapt, riscul de a primi corecții similare este în continuare crescut, iar progresul pe care l-am obținut în calitate de stat membru este infim, dar desigur mai mare decât zero.
Depinde de noi dacă vrem să jucăm în continuare acest joc cu sumă nulă, în care nimeni nu pierde și nimeni nu câștigă, sau vom dori să copiem exemplele de succes ale Spaniei, Irlandei sau ale altor țări europene, cărora nu le-a păsat decât de propriul lor destin și care au avut știința folosirii banilor europeni pentru a-și finanța proiecte majore de dezvoltare.
Cătălin Nechifor