Meciul de box

Ce poate fi mai greu de suportat dimineața la ora 5 decât sunetul ceasului? Poate credeți că gândul la serviciu? Poate noianul de probleme pe care le aveți de rezolvat? Poate ploaia? Poate frigul ăla care îți intră în tot corpul? Poate vreun meltean care se gândește să asculte muzică la maximum în parcare? Poate vreun vecin binevoitor cu o bormașină? Nimic din toate astea și din altele. Vă spun eu. 120 de kilograme de mușchi. Bezne albastre cenușii care pun pe tine o presiune comparabilă cu cea din Groapa Marianelor. Și tăcerea plină de avertismente a unei forțe a Naturii. Într-un cuvânt Anatol, partenerul meu de antrenament.
– E timpul.
Două cuvinte abia șoptite, dar care nu lasă loc de scuze. Omul știe să aplice și metode mai puțin ortodoxe atunci când e cazul să-ți scoată din cap regretele de a te fi apucat de box. Cu el. Nu protestez, căci țin la integritatea mea fizică. Anatol are școala veche a rușilor. Nu merg figurile de primadonă sau dilemele existențiale. Sunt convins că dacă-l cunoștea, Cioran ar fi scris epigrame, nu tratate de descompunere.
Ieșim pe stradă. Aerul tare al dimineții, ploaia măruntă, frunzele alunecoase de pe asfalt și aburii care efectiv ne ies prin toți porii completează tabloul unei zile deosebite. Dacă scap de pneumonie, infarct, atac cerebral, luxații, aritmii cardiace, pneumotorax sau de vreun accident de circulație, chiar pot afirma că sportul e sănătate curată. Se uită la ceas. Are o ceapă rusească, bineînțeles. Poljot. Antic. Mecanic. Mereu m-am întrebat cum reușește să-l întoarcă. E greu de făcut mișcări fine când ai degetele cât prezoanele de la tir.
Începem alergarea ușoară. Cică. În 5 minute e atât de departe încât îmi vine să mă întorc la somn. Și așa nu mă vede. Trag de mine. Să mă motivez. Să mă ambiționez. Ignor toate durerile. Ignor plămânii care țipă după oxigen. Mi-l iau reper și încerc să-l ajung. Sunt cumplite primele minute de efort când abia te-ai trezit. Tot corpul țipă să-l lași în pace. Mintea nu înțelege de ce în timpuri moderne de pace te comporți de parcă ar fi război. Dar nu contează. Important e efortul. Autodepășirea, nu?
Anatol mă așteaptă. Respiră atât de ușor de parcă s-ar fi plimbat până acum. Suntem la baza unui deal.
– Astăzi am o surpriză pentru tine, îmi spune.
Mă apucă groaza. Și am de ce. Scoate din imensele lui buzunare patru chestii. M-am prins. Sunt pentru gambe. De parcă nu îmi era destul de greu să alerg. Acum am și greutăți la picioare. Sunt momente în care prefer să scoată un pistol să-mi curme chinul. Mă simt exact ca ăla care căra o nicovală în spate și fugea de un urs. Cu gândul că dacă lasă nicovala jos la un moment dat, va fugi ca racheta. Anatol e calm. Îmi fixează echipamentul și o ia la fugă. La jumătatea dealului leșin ca o fecioară în fața unui batalion disciplinar. Primesc câteva palme și câteva guri de apă. Plus motivații în argou. Un braț de oțel mă repune în poziția bipedă. Mă energizez. Termin cursa cu ochii ieșiți din cap. Tot chinul ăsta durează o oră.
La sparingul de seară mi-am surprins ficatul. Încasând. Am făcut cu Anatol o convenție. Să nu ne pocim moacele. Mă rog, el pe a mea. Că invers e imposibil. Mi-a spus la final că eleganța în box constă și în felul în care duci ce încasezi. Și după părerea lui, eu sunt foarte elegant.
Am peste o lună de când sunt frăgezit ca șnițelul. Nu contează. Aștept primul meu meci. Mi-am cumpărat un halat. Că așa am văzut eu la televizor. Am echipament roșu. Am proteză, cască, mănuși. Tot ce îmi trebuie. Da. Sunt dat naibii. Am reușit să îmi păstrez dantura întreagă și asta e o mare bucurie. Intrăm în sală. Câțiva moși s-au adunat. Că au auzit ei că e gală. Mergem la vestiare. Anatol îmi dă câteva sfaturi, mă ajută să mă echipez și dispare. Mă uit în jur și mă întreb ce naiba caut eu aici. Ies. În sală mă oprește un…nu știu cum să spun…un munte. Frunte îngustă. Nas turtit. Doi ochi minusculi. Două brațe cât picioarele unui om normal. Gingii care duc dorul incisivilor. În mod sigur nu lucrează la vreun birou domnul ăsta. Îl privesc atent. Dacă el e adversarul meu, jur că mă apuc de șah. În caz că scap întreg de la Reanimare. Se uită la mine și îmi spune.
– Aurel și-a rupt piciorul în pădure. Nu vine azi. Și doar i-am spus să mă lase să-l ajut. El nu. Că e zmeu. Și-a scăpat ditai butucul de o sută de kile direct pe gleznă. Îți dai seama?
Aoleu, mamă! Aurel cară butuci în timpul liber? Să-i dea Dumnezeu sănătate. Și mie minte. Încerc să îmi ascund bucuria. Îl asigur că sunt dezolat. Îmi răspunde că-i pare rău că sunt și eu bolnav. Mă asigură că era dispus să boxeze el. Că doar ne distrăm, nu? Mulțumesc cerului încă o dată că nu toți cunosc multe cuvinte. Îmi iau o moacă de hepatic și părăsesc demn incinta. Doar sunt victorios, nu? Prin neprezentare, dar nu mai contează. Îmi pot încheia cariera în glorie. Neînvins.
Cum naiba se aranjează piesele pe tabla de șah?