Rândurile pe care le citiți acum apar la două zile distanță de Ziua Internațională a Libertății de Exprimare. O zi în care, mai mult decât în orice altă perioadă a anului, s-a discutat mult de presă, public și ziariști. Eu însumi, la rândul meu, ca atâția alți confrați, am făcut emisiuni „la temă”. Încet-încet însă, după ce-au trecut câteva ore bune de la sfârșitul paradei de vorbe mari despre libertate de exprimare, deontologie jurnalistică sau respect față de public, mă încearcă un sentiment de stânjeneală. Ziua de 3 Mai începe să semene cu 1 Martie, cu Ziua Femeii, cu 1 Mai sau cu 1 Iunie : un bun prilej de a purta discuții sterpe, dar multe, pe tema presei. Există câțiva inși, grupați mai ales în ONG-uri mici, însă vioaie, care câștigă și ceva bănișori din organizarea unor nesfârșite mese rotunde, la care se vorbește și se tot vorbește de jurnalism și jurnaliști. Banii îi primesc din granturi UE sau din sponsorizări ale unor fundații internaționale interesate de promovarea libertății de exprimare în țări precum România. Să fie sănătoși și la pungă groși ! Nu aici e problema. Necazul e legat de faptul că discuțiile de acest gen, ca și cele despre femei și mame, se poartă cu intensitate doar la date fixe : despre presă se vorbește, până la saturație, pe 3 Mai, despre cealaltă categorie pomenită, de 1 sau 8 Martie. După care, pauză. O tăcere stânjenitoare, complice și, adeseori, vinovată țiuie prin breasla noastră, a ziariștilor, în tot restul anului. Ne mai scoate din amorțeală câte o răfuială cu presa a lui Traian Băsescu ori câte o chiflă gazetărească de genul „Keep walking Monica”. Dar foarte rar și, mai ales, fără urmări semnificative.
Presa românească are probleme dureros de acute. E șchioapă, murdară și plină de purici ca un maidanez rătăcit în intersecție. N-are, deocamdată, nici tăria și nici dorința de a deveni un reper pentru românul buimac și nepregătit care se visează cetățean european din 1 ianuarie 2007. Dulce și ușor de obținut e pâinea scribălăului care stă la pândă fotografiind vedete cu degetul în nas, pentru ca apoi să le vândă sub forma unor senzaționale anchete jurnalistice ! Vai, vai, ce teribilă muncă stă în spatele unora dintre cei care umplu studiouri de televiziune cu vraci, maneliști și actrițe porno ! Și ce ușor, dar cât de cinic este să spui că asta vrea publicul, asta îi dăm !
O discuție despre presă, jurnaliști și consumatorii de informație ar fi utilă în fiecare zi. Dar asta nu se va întâmpla niciodată. S-ar putea întâmpla însă o din ce în ce mai probabilă revoltă a consumatorului de media. În fața atâtor produse jurnalistice proaste, învelite însă în strălucitoare ambalaje de carton, peste care o mașină de PR și publicitate toarnă o glazură groasă de sclipici și vorbe mari, românilor s-ar putea să li se aplece. Și nu-i vorba de acei români pentru care fericirea supremă e să-i vadă pe Vadim Tudor sau Becali înșirând verzi și uscate, ore întregi, în fața camerelor de luat vederi. Este vorba, în primul rând, de românii care vor să găsească în jurnalist un aliat, împreună cu care să alunge spaimele și necunoscutele din anii grei care vor veni. Deocamdată, despre România profundă se vorbește puțin sau deloc, iar valoarea unor indivizi e măsurată, jurnalistic, cu balanța șuie a ratingului și a tirajelor.
Nu sunt dintre cei care cred că jurnaliștii sunt de vină. Dar sunt dintre cei care cred că jurnaliștii au și ei o parte de vină. Asumarea unei astfel de atitudini ne-ar putea salva de la discuții sterile despre câte-n lună și soarele gazetăriei, întâmplate ritmic, o dată pe an, de 3 Mai. Până atunci, rămânem să ciugulim, românește, un mic și să ciocnim o bere, spre lauda efortului măreț pe care ni se pare că-l depunem.
