„MĂTREAȚA DE STELE”

Nu prea știu de unde „să-l iau” pe Cristian Sandache. Judecând după cărțile publicate pînă acum, ar fi jurist („Istoria dreptului românesc” – 2002), ori istoric („Viața publică și intimă a lui Carol II” – 1998), ori politolog („Moartea democrației” – 2002) și, mai nou, filolog (”Literatură și propagandă în România lui Gheorghiu-Dej” – 2006). Cert este că, în domeniul literelor, se mișcă dezinvolt, arătând că știe a mânui cum se cuvine uneltele criticului și istoricului literar. Personajele cărții le vede ca-ntr-un „insectar prăfuit, descoperit într-un pod plin de pânze de păianjeni și vechituri”. Prinși în boldul lui Sandache, „eroii vremurilor noi” (de altă dată) oferă azi cititorului lecturi jenante, caraghioase, hazlii. Totuși, veți vedea, necesare. Cum de mult au intrat în grațiere și nimeni nu le mai recheamă la rampă, scrierile corifeilor „obsedantului deceniu” încremenesc, colbăite, în raftul eternei necercetări. Și nu-i nici o pagubă – dimpotrivă! – dacă nu s-ar naște anumite contraziceri între etichetele general acceptate și realitatea oferită de noile lecturi. Cine-l mai citește, acum, pe „acad.” A. Toma? Și de ce s-o facă? Ca să dea peste „versuri” de calibrul „Să-ncremenească la New York / Toți trustmanii cu rât de porc”, ori „Drag Stalin, viteaz călit / Mândră luptă ai pornit.”? Autorul propune o astfel de arheologie literară pentru (alte) câteva justificate pricini. Mai întâi, spre a se înfățișa nivelul sub-terestru de la care a fost nevoită să re-pornească literatura română recentă. Apoi, pentru a rectifica, prin nuanțare și judecată echilibrată (acum, când se vede și pădurea, se văd și copacii) unele etichetări îmbătrânite în front și-n grad. În al treilea rând, fiindcă actorii de insectar au fost părți constitutive ale unui climat propagandistic cu grave repercusiuni în plan moral, cultural, intelectual, la nivelul întregii societăți. În fine, spre a analiza credibilitatea unor „năpârliri” și revopsiri urmate de vehemente repoziționări „pe trotuarul celălalt”. Și dacă, în cazul impostorului A. Toma, nu-i de reținut nici un singur vers, nu aceeași afirmație este valabilă când vorbim despre Beniuc, Bogza, Titus Popovici, Jebeleanu, Paul Georgescu, Petru Dumitriu, Arghezi, Sadoveanu. Autorul cântărește atent, aduce, în focul argumentației, pagini uitate din lucrări cărora doar el, de-o jumătate de veac încoace, le-a scuturat colbul uitării, dă Cezarului ce-i al Cezarului și condamnă definitiv doar în două situații: prea mare măgăria (iertați termenul!), ori prea de tot mică înzestrarea artistică a veleitarului ilegal „clasicizat”. În prima categorie tronează, de departe, Sorin Toma, în cea de a doua fiind catalogați un Popper, Davidoglu, Vitner, N. Moraru, Novicov & comp. Lui Dan Deșliu (ați știut că-l chema, de fapt, Dan Beșleagă?) i se prezumă o „stare de dizidență” târzie, ceea ce atrage atenția asupra anului „de graniță” 1965. După această dată Maria Banuș „se va distanța treptat de propria-i viziune” proletcultistă, S. Damian „își va schimba radical punctele de vedere”, Jebeleanu „va abandona temele realismului socialist”, Crohmălniceanu va beneficia de un „prestigiu cultural semnificativ crescut”, în vreme ce Vitner și Davidoglu intră „într-un binemeritat con de umbră”. După cum se vede, 1965, anul venirii lui Ceaușescu la putere, a constituit adevărată piatră de hotar. Unii, mult prea compromiși, s-au dat cu totul la fund, alții, crezând (poate) sincer în climatul de liberalizare promis, au încercat să exploreze teritoriul mai degrabă iluzoriu (atunci) al literaturii nesubordonate, în vreme ce o a treia categorie, știindu-și antecendentele și intuind că perseverarea îi exclude definitiv din „mătreața de stele” (vorba lui Beniuc) a literaturii române, au întors-o ca la Ploiești. Ceea ce au scris rămâne, însă, scris.