MATERNITĂȚI POLITICE ȘI GESTIAȚIE DE EUROPENI

Cetățenia europeană a fost creată de tratatul de la Maastricht. Dar cât este ea de comestibilă, de fapt ?
Cine este, în fond, europeanul din zilele noastre? Ei bine, la o astfel de întrebare nu se mai poate răspunde la fel de simplu precum altădată. Napoleonianul concept de Statele Unite ale Europei a pus de mult timp în mișcare concurențe nebănuite, tocmai la distanță de două secole după enunțarea sa. Pentru că lupta pentru putere sau pentru identitate dominantă nu va lua sfârșit niciodată.
Europa, ca uniune actuală, permite libera circulație a cetățenilor ei, le protejează drepturile individuale, își exhibă o sferă publică numită europeană, constituie cu certitudine un cadru în care cetățenii săi sunt interesați mai ales de ordinea socioeconomică.
Cu toate acestea, identitatea comună proiectată, care va fi identitatea europeană, este doar un vis foarte actual ce se derulează prin programe de educație ce dialoghează cu toate culturile și care este deschis către diversitate. Multiculturalismul, însă, nu întârzie să-și arate defectele, propunând drepturi mai numeroase minorităților decât majorității. Dacă analizăm cu seriozitate recentele conflicte inter-etnice din Italia, vedem că toate aceste probleme sunt mult mai serioase decât managementul resurselor ori investițiile europene.
De-a lungul timpului, construcția europeană a fost mai ales o chestiune economică, juridică și instituțională. La ora actuală, însă, problema cea mai importantă este de a reflecta în mod serios la chestiunea umană. Încă puternice, bazându-se pe mândrie și pe concurență, identitățile naționale se manifestă ca adevărate matrici de mentalitate considerate azi ca fiind arhetipale. În țările ce au aderat la Uniunea Europeană, cetățenii încep să fie bolizi ai unor mentalități și comportamente extremiste. Toleranța se reduce progresiv, invers proporțional cu așteptările.
Chestiunea existenței unei identități europene este departe de a fi reductibilă la moștenirea unui patrimoniu comun. Recentele explozii xenofobe și mai ales cele antiromânești demonstrează că populațiile europene încă preferă să opereze cu conceptul de națiune, atunci când simt că valorile lor culturale sunt amenințate de exoduri de mână de lucru nedorită.
Astăzi, eminamente în vigoare este tot identitatea națională. Ea este subiacentă problemelor legate de imigrație, naturalizare, refugiu politic și economic. Pe de altă parte, deși ora Europei a bătut iar mondializarea este ireversibilă, mișcările de apărare a identității naționale sunt puternice și au generat atât fenomenul complex al terorismului, cât și pe acela al naționalismului. Aceste două aspecte sugerează că mecanismele de elaborare și cele de transmitere a identității naționale se mențin în acțiune ca arme de apărare a intereselor statale.
Un fenomen interesant devine, însă, vizibil la acest nivel : pe vremea când statul națiune s-a raportat numai la existența unui teritoriu locuit de o comunitate solitară, o omogenitate a populației sale nu era necesară. Pe măsură ce Uniunea Europeană s-a extins, însoțită fiind și de o solidaritate inter-regională mai amplă, Europa a început să devină, ea însăși, printr-un mecanism subtil și paradoxal, un factor de omogenizare a populațiilor sale. La bază, observăm cum aceasta devine organul la care fac apel extrem de des mișcările identitare aflate în căutarea recunoașterii specificității lor. Până la urmă, construcția europeană, mergând pe urma genezei statelor- națiuni tradiționale, ar putea permite actualizarea politică a particularităților infra-statale așa încât ea însăși să favorizeze dezvoltarea unei omogenități culturale supra-statale. În acest scop, există o întreagă presiune dromosferică a cetățenilor, brusc antrenați în mișcări pe orizontală de o anvergură fără precedent, ce definesc o energie populațională imensă, precum un moment fizic foarte precis al demarării accelerării particulelor într-un ciclotron.
Aș opta și pentru o abordare mai tehnică a conceptului de european, mai ales după Tratatul de la Maastricht, când s-a pus pentru prima dată problema valorilor europene, care constau din respectul demnității umane, al libertății, al democrației, al egalității, ca și al drepturilor omului, inclusiv respectul apartenenței la minorități. Aceste valori sunt comune statelor membre ale Uniunii Europene într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați. Pe plan extern Uniunea promovează pacea, valorile sale și bună starea popoarelor sale, propunându-și să asigure tuturor statelor sale împărtașirea aceluiași viitor pacifist fondat pe valorile comune.
Finalmente, să nu uităm nici zorii istoriei umanității și nici accidentul originar, admițând că și în istorie hazardul este la fel de probabil ca și reiterarea. La început, grecii sau romanii nu cunoșteau noțiunea de frontieră, dacă e să-l credem pe G. Burdeau. Abia lucrările cartografice ale secolului al XVI-lea au făcut posibilă apariția noțiunii moderne de limită, de frontieră. Europa actuală modifică politic acest concept în esența sa, iar mecanismul secretării identității europene va schimba frontierele identitare culturale individuale, prin deplasarea înseși identităților naționale din fiecare cetățean. Fenomenul este accelerat și ireversibil, după teoriile lui Paul Virilio, precum acel orizont de așteptare ce precede fie un cataclism, fie un paradis. Europeanul poate apărea pe scena istoriei și ca un martor la o victorie, dar și ca un martor la un eșec.
Angela Furtună
Scriitoare, publicistă,
Membră a Uniunii Scriitorilor din România