Matematica iubirii evanghelice

Mântuirea noastră depinde în mod decisiv de felul în care înțelegem să relaționăm cu oamenii și cu Dumnezeu. Există o „rețetă” absolută în acest sens, cuprinsă în Evanghelii. Ea cunoaște mai multe formulări, precum cea din pericopa ce se citește în Duminica a 19-a după Rusalii, numită „Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor”: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți‑le și voi asemenea. Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru. Iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți‑i pe vrăjmașii voștri și faceți‑le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6, 31‑36). Avem, așadar, o relație între un „subiect” și mulțimea „oamenilor” din jurul său (din care este evidențiată submulțimea„vrăjmașilor”), ce se cere a fi configurată după modelul iubirii „Tatălui milostiv” față de „cei nemulțumitori și răi”. În această ecuație existențială, deloc întâmplător, se menționează doar trei „operațiuni”: a iubi, a face bine și a împrumuta. Să le analizăm pe rând.
Matematica iubirii evanghelice nu se bazează pe principiul reciprocității. Când „eu te iubesc pe tine pentru că și tu mă iubești pe mine”, cele două afirmații se anulează reciproc și rezultatul este zero. Pentru a obține un rezultat pozitiv este musai să lărgim sfera iubirii către cei ce nu ne iubesc. Și cum poate fi numit, la limită, un om care nu ne iubește – dacă nu „vrăjmaș”? La un astfel de om știm sigur că nu găsim dragoste pentru noi, încât merită să investim aici iubire pentru că el nu ne oferă nimic și doar în relația cu el vom obține cel mai mare „profit” duhovnicesc.
Dar ce înseamnă a iubi creștinește pe un om, cum se aplică acest postulat evanghelic în practică? Înseamnă, oare, a-i face declarații de dragoste, a-l trata ca pe un idol din ale cărui cuvinte și comportament să ne inspirăm permanent? Vedem că înPredica de pe munte ne sunt dezvăluite două moduri prin care se poate materializa acest deziderat al iubirii: prin a face binele și prin a împrumuta (oferi/ dărui) fără a aștepta sau a pretinde să primim ceva înapoi. A acționa în interesul celuilalt (inclusiv a mă ruga pentru el sau a-l binecuvânta) și a dărui din bunurile pe care le am în posesie nu presupune nici efuziuni sentimentale, nici imitare papagalicească. Înseamnă doar că eu mă pot implica, prin tot ceea ce pot face și tot ceea ce am, dar fără a mă anula sau topi în personalitatea celuilalt. Iubirea de vrăjmași nu se revendică din registrul emoțional, nu se alimentează din vreun tainic entuziasm, ci este o alegere conștientă pe care o poate face și un om care e din fire mai cerebral. Când suntem îndemnați să fim milostivi precum Dumnezeu-Tatăl este milostiv, nu la sentimentul de compasiune numit milă se face trimitere. Să spunem că doi oameni văd un cerșetor vizibil afectat de foame. Unuia i se face milă și simte că i se rupe inima de durerea acestei priveliști, dar nu acționează deloc spre a-l ajuta. Altul, deși este mai insensibil de felul lui, aducându-și aminte „răsplata” promisă de Hristos, intervine și îi oferă mâncare celui nevoiaș. Evident, nu primul, ci cel de-al doilea împlinește porunca iubirii de aproapele.
Porunca iubirii vrăjmașilor mai are și alte aplicații relevante pentru noi. Sesizăm, spre exemplu, că dacă excludem din ecuație pe Dumnezeu și nu ne inspirăm din modul Său de „operare”, rezultatul matematic al relaționării noastre cu semenii va fi „zero mulțumire”, respectiv „zero răsplată”. Adică nimic sau mai nimic! Totodată, noi știm din referatul Creației că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, căci pe toate le-a adus „din neființă la ființă”. Nelucrând iubirea pentru semeni, mai ales pentru vrăjmași, omul refuză a fi împreună creator cu Dumnezeu și tinde să se întoarcă către nimic. Avem, așadar, libertatea de a ne mișca pe axa existenței, pe oricare din cele două direcții. Fără iubire pentru vrăjmași tindem spre zero, tindem spre nimic, dar fără a-l putea atinge vreodată, căci nimeni nu se mai întoarce din existență la non-existență. Această stare generată de apropierea – dar niciodată atingerea – nimicului se mai numește și iad. Pe direcția cealaltă, condiția necesară și suficientă pentru ca un om să tindă către Dumnezeu este aceea de a tot adăuga „plusuri” de iubire cultivată mai ales în relația cu vrăjmașii, adică de la cei de la care nu primim nimic bun. Dumnezeu Însuși, prin faptul că este „bun cu cei nemulțumitori și răi”, ne arată că iubirea desăvârșită, constantă și necondiționată este tot un act de creație, căci a crea și a iubi sunt două fețe ale aceleiași monede. Această creație continuă, această permanentă „investiție” de iubire mai poartă și numele de Providență sau purtare de grijă a lui Dumnezeu.
(Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)