Matei Vișniec ce crede oare?

Ani întregi s-a vorbit despre faptul că Suceava nu are teatru și că este un oraș al bazariștilor.
Ei bine, acest lucru s-a schimbat de ceva vreme, de la apariția Teatrului „Matei Vișniec”, care a pus deja în scenă câteva piese.
Opiniile pe care le-am auzit până acum sunt destul de diverse, dar foarte multe converg spre ideea că regizorii fac „experimente” la Suceava.
Bunăoară, la „D-ale carnavalului” apare printre actori un personaj gay, despre care se spune că nu avea ce căuta în ecuație. „Caragiale este sacru”, este una din replicile care mi-a fost servită de mai multe ori în ideea că piesa trebuia pusă în scenă în cheie clasică.
Introducerea unui astfel de personaj comportă, din punctul meu de vedere, două comentarii. În primul rând, homosexualii fac parte din viața cotidiană. Sunt recunoscuți de comunitate, nu se mai ascund și nu sunt stigmatizați public cum se întâmpla cu alte ocazii.
Pe de altă parte, trebuie să ținem cont că trăim într-o societate, cea suceveană, în care homosexualitatea este luată în derâdere, un motiv de a atinge pe cineva când vrei să-l pui la zid.
Să trecem și la „Trei surori”, de Cehov. O altă piesă care a stârnit un val de nemulțumire. Am citit o recenzie a lui Călin Ciobotari, un critic apreciat, cel puțin așa am înțeles, pentru că nu-s de specialitate și nu vreau să mă pronunț.
„Spectacolul este unul dificil, reclamă cultură teatrală sau, cel puțin, experiență de receptare”, este punctul de vedere al lui Călin Ciobotari. Da, îi dau dreptate în ceea ce spune. Numai că, la rândul său, în materialul dedicat acestui spectacol folosește un limbaj extrem de dificil.
Poate am o deformație profesională, dar prima lecție, mă rog, una dintre ele, a fost aceea că trebuie să scriu la ziar și pentru cei cu patru clase și pentru cei cu două facultăți. Cu alte cuvinte, să găsesc o cale de mijloc.
Ori, acest lucru nu se poate spune despre recenzia lui Călin Ciobotari. Cum nu se poate spune și despre cele două piese puse în scenă de actorii Teatrului „Matei Vișniec” Suceava la care am făcut referire.
E foarte adevărat că un public de teatru se formează în timp, în ani de zile, dar pentru a-l educa poate nu ar trebui aruncat direct în adaptări avangardiste. Există riscul de a-i pierde pe spectatori. Poate mă înșel și poate peste câțiva ani aceste piese vor fi considerate puncte de referință în noua modă din teatru. Sau poate nu.
Cert este că actorii, cei mai mulți dintre ei, vor ajunge departe. Au potențial și s-au adaptat viitorului, de aceea trecutul nu le poate fi străin.