Măsura

Un Comunicat al Patriarhiei anunță, încurajator, că B.O.R. a găsit soluția ieșirii din criză: „sporirea credinței, a rugăciunii și cooperării pentru finalizarea unui lăcaș de cult”. Rămâne s-o agreeze și Fondul Monetar Internațional, către care, deocamdată, sunt îndreptate rugăciunile României. În principiu, n-ai cum să nu fii de acord cu opinia Patriarhiei potrivit căreia „toate lăcașurile de cult aflate în diferite stadii de construcție, ca și cele ce urmează a fi construite, trebuie finalizate, chiar dacă România se confruntă cu o severă criză economico-financiară”. Neîndoielnic, tot ceea ce-i început se cuvine terminat. Rămâne de discutat chestiunea bisericilor noi. Mulți șopotesc cu palma la gură, puțini au curajul să-și spună deschis părerea, pentru că subiectul „frige”. În momentul de față, țara simbolizată de frunza ministresei Udrea se mândrește cu 18.300 de biserici, 4700 școli generale și 425 de spitale. Publicația internațională „Le courrier des Balkans” constată exclamativ că, în țara noastră, se sfințește câte o biserică nouă la fiecare două zile – ceea ce nu poate decât să ne bucure, dacă plătitor n-ar fi și atât de calicul stat român. În bugetul (de criză) anului 2010 este prevăzută ridicarea a 806 biserici noi (față de 242 de școli și grădinițe și 37 cămine culturale), statul contribuind cu subvenții de până la 400.000 de roni în fiecare caz în parte. Într-un singur an, 2008, guvernul a investit resurse financiare pentru edificarea a peste 1300 de noi lăcașuri de cult. La Iași erau 43 de biserici în 1989. Alte 43 au fost construite în ultimii 20 de ani – deci, în două decenii, cât în șase secole! Suntem oare îndreptățiți să ne umflăm pieptul, declarându-ne campioni balcanici ai credinței? Să vedem dacă-i chiar așa. De necontestat: mai ales în noile cartiere din marile orașe, edificiile religioase lipseau cu desăvârșire. Situația impunea remediere; s-au aflat donatori, s-au făcut colecte, statul a fost pus și el solidar la cheltuială, iar rezultatele n-au întârziat să se arate: numai în municipiul București, 150 de biserici sunt noi-nouțe. Preoții parohi afirmă că nu-i de-ajuns. Poate, așa-i. Orice edificiu nou construit îmbogățește patrimoniul României; dacă-i lăcaș de cult, beneficiile în plan spiritual n-au cum fi cuantificate, dar, în aceste vremi tulburi și rătăcite, sunt, firește, necesare, mai ales într-o țară în care, potrivit sondajelor, 50% din populație crede în vrăjitorie și-i convinsă că deochiul se previne arborând panglicuțe roșii. La fel de necesară ar fi, cred, și păstrarea măsurii, altfel totul devine scop în sine și chestiune de orgoliu personal. Susțin fără nici o rezervă ideea că România are nevoie de o catedrală patriarhală cuprinzătoare și reprezentativă pentru ortodoxismul neamului (răposatul Teoctist îmi arăta schițele lăcrimând); nu cred, însă, că-i pretutindeni justificată amplasarea mastodonților de beton atât de la modă azi. Rugăciunea n-ajunge mai grabnic la cer dacă-i rostită dintr-un lăcaș cu turla-n nori. La Iași, Spitalul de Urgențe a ajuns să funcționeze în module tip sinistrați, în vreme ce-n cartiere s-au construit, cu contribuția statului, biserici cât Domul Invalizilor de la Paris. Căutând cu disperare voturi, politicienii susțin fără rezerve cererile de finanțare, țintind nu atât grația Domnului, cât a electoratului. Spiritul oricărei religii, nu numai al creștinismului ortodox, exclude infatuarea, megalomania, orgoliul, lăudăroșenia. Parohul adevărat se cuvine să se dăruiască întâi de toate edificării credinței în sufletul enoriașilor și abia apoi clădirii de zidiri faraonice, fiindcă „scopul principal al religiei nu e de a introduce pe om în ceruri, ci de a introduce cerul în om” (Lubbock). Megalomania a izbutit să afecteze grav până și acel nemaipomenit cimitir de la Săpânța, unic monument de sinceritate rurală naivă și profundă, unde locul cuvenit bisericuței de lemn maramureșene îl ia, acum chiar, o enormă zidire atipică din beton armat. „E greu să cunoști măsura, când îți merge bine”, spunea Theogonis, numai că românilor le merge din rău în mai rău. Dacă biserica izbutește să catalizeze generozitatea cetățenilor și să dispună de puterea financiară necesară (se pare c-o are…), atunci să ne bucure cu noi lăcașuri de cult unde și cum poate și crede că-i de trebuință. Statul falimentar să-și achite mai întâi îndatoririle față de pensionari, suferinzi, salariați, fiindcă, până la promisa viață de apoi înfruntăm vicisitudinile traiului de azi. Când om ieși din criză, fie și prin rugăciuni, s-o reveni la (să-i spunem astfel) normalitate. Știu că mi-am făcut sumedenie de neprieteni scriind cele de mai sus. N-am încotro, le semnez, tocmai pentru că fără sinceritate deplină nu poate exista credință adevărată.