Una dintre marile probleme ale națiunii, pentru mine cea mai gravă pe plan social-cetățenesc în acest moment, este generalizarea imposturii în funcțiile de decizie. Nepricepuți au fost în permanență la conducerea instituțiilor și companiilor cu capital de stat, atât la noi, cât și pe alte meleaguri, dar ponderea lor în total „aparat de conducere” era suportabilă și sursă de bășcălie. Acum sunt mult prea mulți și prin decizii ne influențează viața tuturor. Iar când sunt transformați în reprezentanți naționali, aduc o contribuție deplorabilă la imaginea țării.
De ce liderii, inclusiv cei care realizează că au promovat o „coadă de câine”, îi mențin pe poziții și chiar îi recomandă pentru funcții și mai înalte? Răspunsul este ticălos și simplu. Impostorii execută ordinele fără a pune întrebări, nu pun la îndoială justețea deciziilor șefilor și, esențial în arhitectura politică, nu râvnesc la scaunul liderului. Mai au nevoie de un tip isteț? Categoric nu!
Iar aceste creaturi ale politicii nu au nici o jenă în a ocupa o funcție pentru care sunt total nepregătite, susținând nătâng că ele trebuie doar să îi pună la muncă pe funcționari care știu ce trebuie făcut. De cât respect se bucură în rândul angajaților este inutil să precizez, iar ideile și acțiunile lor stârnesc de hohote de râs. Asemenea „specialiști de la partid”, cum erau numiți până în 1990, îi regăsim și acum în toate domeniile, de la diplomație până la administrarea sistemului de canalizare. Cu aceeași eficiență! Trebuie să remarcăm însă că aceste cohorte de prostănaci fără scrupule, dar cu un tupeu imens, au și o calitate, respectiv se organizează în grupuri mari și se sprijină cu furie dacă le este amenințată poziția. Și au succes. Sau „succesuri”. Pas cu pas, au ocupat puncte cheie din politică, administrație și economia de stat, iar prestația lor este categoric rețeta eșuării României pe multe planuri.
În permanență ne mirăm de reușitele altor state „surori de suferință” în integrarea europeană, deși în marșul spre vest am pornit de la aproape aceeași „linie de start”. Rezultatele diferite sunt date de calitatea „atleților” pe care fiecare țară i-a desenat ca reprezentanți. “Purtătorii de drapel” din vecini (Moldova, a fost Bulgaria) sunt absolvenți de Harvard, noi defilăm cu cei care au pierdut până și diplome de Bac! Să fim priviți de lumea bună la fel? Nici o șansă. Dar nu a fost în permanență așa nici în România de după 1990. Echipele care au negociat aderarea la NATO și UE în perioada 1996-2004 erau categoric din „alt aluat”. Unde au dispărut? Le este frică liderilor politici (tot mai slab pregătiți și clar „limitați”) de acești specialiști și i-au marginalizat? Se pare că da.
Să ne mai mirăm că după integrarea euroatlantică, România nu mai are niciun obiectiv strategic major, așteaptă cuminte deciziile de la Bruxelles și nu caută să se impună ca a șasea națiune din UE? Nu vrem să intrăm în zona euro (deși dobânzile în euro ar fi o treime față de lei pentru toți românii), o lălăim nătâng cu integrarea în Organizația Europeană pentru Comerț și Dezvoltare (un membru are mari șanse să atragă investiții) și ne mirăm de succesul politic al acelor ticăloși în slujba Moscovei. Și totul datorită impostorilor de la conducere. Dar să vedem și cine a contribuit la poziția lor. Un rol important îl au profesorii care au vândut diplome care atestă o falsă calificare, o adevărată prostituare intelectuală. Elitele reale ale României (există, atât în țară, cât și „afară”) nu s-au obosit să devoaleze impostura generalizată în țară, deși sunt cei mai în măsură. Ticăloșii (nu mai utilizez termeni „blânzi”) au alungat cei mai buni tineri din țară din poziția lor de decidenți.
Mă întreb dacă impostura este generată de ticăloșie antiromânească sau prostie fudulă? Cred că ambele. A venit momentul ca mai mulți se strige: Jos măștile, impostorilor! O vor face românii? Greu de crezut.
