Starea materială a fiecăruia o poți aprecia după calitatea încălțărilor. La țară, pantoful de tenis a luat de mult locul opincii, devenită obiect muzeal. În fața mea, la Kaufland, o pereche blajină împinge căruciorul încă gol: fata și mama, adusă din satul ei, probabil pentru întâia oară într-un mare magazin.
Bătrâna poartă bascheți cu urme de glod, fiica e-ncălțată cu biete sandale de plastic tocite, purtate (din sărăcie) numai în Cuba, sub denumirea alintătoare „calzados plasticos”. Bătrâna e uimită, tace, se miră și nu cutează să atingă mai nimic. Se pare că fata, cu cine știe ce modestă slujbă de îngrijitoare la vreo firmă particulară, vrea să-i ofere mamei venită în ospeție de la țară bucuria unor cumpărături într-un magazin în care găsești tot ce vrei și, mai ales, ce nu vrei. Se opresc în fața standului cu ananas. „Mamă, dacă dorești…” Se pare că pe bătrână o tentează borțoasa grenadă verde exotică, pentru ea, poate, cu gust necunoscut. Ezită. O pipăie. Fata scotocește în poșeta de vinilin și scoate un teanc de bonuri de masă. Le numără, le re-numără și socotește în gând. „Dacă-l vrei, poți să-l iei”. „Ei, na, că mie-mi trebuie ananas!” – renunță bătrâna. Fiica răsuflă ușurată. Le-am reîntâlnit la casă. În căruciorul nichelat zăresc o pungă de zahăr, o cutie de sare, o pâine rotundă, un detergent și-o jumătate de baton de salam. În fața lor, o duduie pimpantă, pe tocuri, cu ochelari de soare, împinge un cărucior plin până-n vârf cu bunătăți din cele mai scumpe. Alege un card dintr-un teanc ținut în evantai precum cărțile de joc, semnează bonul și pleacă spre mașină clămpănind din tocuri. O aud pe mamă șoptind, cu palma la gură: „fato, asta n-a plătit!”
Eterna și fascinanta Românie.
*
Instaurarea golăniei generalizate și triumfătoare ne copleșește ceas de ceas. Finalul campionatului de fotbal și, mai ales, ultimul act al Cupei, cu spectatori valsând în careul de 16, cu peluze devastate și festivitate de premiere sabotată, demonstrează – dacă mai era nevoie – că sportul-rege a devenit doar izvor de bani și simplă supapă pentru defularea potențialului de violență ce dospește în cartierele mărginașe ale marilor orașe. Fotbalul românesc este condus de organisme impotente și culpabile și-i guvernat de interesele meschine ale unor patroni făr-de cei șapte ani de-acasă (Iancu) și cu gândire poticnită (Becali). Când îl văd pe oier vorbind în calitate de deputat european, înțeleg de ce noțiunea „parlamentabil” s-ar cuveni ortografiată „par-lamentabil”. Și fiindcă a venit vorba de fotbal: Poli Iași s-a dovedit încă o dată a fi piaza rea a Rapidului. Acum, ieșenii i-au scos pe rapidiști din Europa. Cu mulți ani urmă, i-au trimis în Divizia B. Revăd și acum plutirea lui Simionaș la marcarea golului din minutul 89…
*
Dl Varujan Vosganian și-a lansat, la Iași, o carte de proză. Încă n-am citit-o, așa că trebuie să dau oarece crezare criticilor care au prezentat-o ca unică și formidabilă. M-aș bucura să fie chiar așa – prea n-avem proză de citit, în pofida bogăției de titluri de pe tarabe. (Cineva spunea: din cauză că apar prea multe cărți, n-avem literatură!) În cuvântul de final, inteligent și plin de șarm, autorul a evocat o grupare de partizani din Munții Vrancei, care aveau de apărat testamentul lui Ștefan cel Mare, primejduit să cadă în mâinile Securității. (Ce ar fi făcut Securitatea cu testamentul marelui Ștefan, dificil de anticipat.) N-am vrut să-i stric seara dlui Vosganian întrebându-l, simplu, care testament? Nu de alta, da-i vorba despre o legendă desființată încă din secolul XIX și lămurită deplin în 1986 de regretatul cercetător ieșean N.A. Ursu. Scrierea găsită de Const. Hurmuzachi, atribuită chiar în epocă lui Bălcescu, apoi și lui Eminescu (i s-a dat citire la festivitățile de la Putna, iar Eminescu a făcut parte din Comitetul de organizare din 1871),0 nu-i nici testament, nici necrolog, ci un panegiric scris de ierodiaconul Gherasim Putneanu, de la Episcopia Romanului, mort în 1797. Este vorba despre întâia evocare istorică în proză poematică, precursoare a scrierilor lui Bălcescu, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Negruzzi. Cât despre Securitate, are destule pe suflet pentru a o mai acuza și de… hăituirea testamentului lui Ștefan cel Mare.
