Mărunțișuri: despre c

Caroline Wozniacki a umilit-o drastic pe Simona: 6-0, 6-2. Cu cât căutăm mai abitir explicații, cu atât aflăm mai puține, fiindcă tenisul feminin a fost și va fi în veci imprevizibil. De altfel, s-a întâmplat și la case mai mari. N-ar strica să ne amintim de Turneul Campioanelor în care Halep a umilit-o pe „regina” Serena Williams cu exact același scor: 6-0, 6-2. Atunci, presa noastră n-a prea lustruit minunea (că prea părea căzută din cer), dar gazetele străine nu s-au abținut de la comentarii abrupte: Serena ar fi fost ori beată, ori drogată. Sunt sigur că nici una, nici alta: deasupra tenisului feminin apasă din totdeauna o anume fatalitate bizară, în acord cu sinusoida labilității psihice, cu poticnirile de bioritm, cu alinierea planetelor și cu migrația melcilor verzi din Tombuctu. Poate mai degrabă s-ar cuveni acceptarea fatalistă și-atât: nu cerceta aceste legi, nu-s pentru noi de înțeles!
Scriu articolul de față vineri, la câteva ore înaintea jocului cu Svitolina. N-ar fi rău să fie bine; oricum, Simona a adus până acum un car de bucurie românilor, în stare să-i justifice lunga păstrare în prețuire sinceră și-n admirația națională. Indiferent ce și cum va fi, e răsdestul ceea ce fătuca din Constanța a izbutit până acum – și-i tânără, mai are destule de spus. Firește, meciul cu Wozniacki m-a întristat; în același timp, m-a și enervat – o fi de vină formația mea rigidă de dascăl de limbă română ori lungul stagiu prin redacții în care s-a pus preț totdeauna pe corectitudine și exactitate. Mi se pare inacceptabilă, dincolo de alte erori, să le spun astfel, „curente”, stâlcirea numelor proprii străine în comentariile tele și radiodifuzate.
Nici unul dintre cei aflați în fața microfonului n-a catadicsit să se documenteze pentru a pronunța corect numele adversarei lui Halep. Pe care n-o cheamă Wozniaki (cum au botezat-o ilicit absolut toți radio-televizioniștii noștri), ci… WozniaȚki. Există un mărunțel c înainte de k și se citește ț. Nu-i așezat acolo în dorul lelii și nu-i rămas din vreo rațiune etimologică, ca-n franceză, limbă ce și-a autosabotat destinul pe mapamond păstrând cu încăpățânare sumedenie de excrescențe parazite, inutile și păguboase (astfel dându-și autogol după autogol și pierzând teren în meciul cu engleza: printre turiști circulă gluma potrivit căreia nu te mai descurci cu franceza… nici în Franța!). Bine, se va spune, și ce mare pagubă că nu i s-a pronunțat numele tenismenei daneze chiar exact; la urma urmei, există o anume toleranță, legitimată de caracteristici proprii anumitor baze de articulare, de unde rezultă dificultăți de ocolit prin mici licențe acceptate. De pildă, altă tenismenă, Rybarikova: o cheamă, de fapt, Râbarikova (în rusă, „râba” înseamnă pește). Î sau Â, vocală închisă, centrală, nerotunjită, nu-i la îndemâna oricărui vorbitor de pe continent și, tacit, s-a admis înlocuirea cu y sau i. Ca și în cazul altei sportive, Mișkina – de fapt, Mâșkina (mâș, în rusă, însemnă șoarece – cu alt prilej am oferit o lungă listă de alte exemple).
Cu Wozniacki este altceva: numele, citit și pronunțat cum se cuvine, este destul de răspândit, inclusiv în alte discipline din lumea sportului, iar articularea nu prezintă nici o dificultate (scriu „nici o” și nu „nicio” cu bună știință). Abaterile provin dintr-o prea comodă tratare a statutului celui de la microfon, care, cu sau fără voie, deține rolul și rangul de formator al limbii vorbite îngrijit și corect. Mai toți s-au englezit și cred că-i inutil să mai arunce o privire din când în când și-n postata culturilor de sorginte slavă. Nici cu numele noului timișorean Petrovic nu-s sigur că lucrurile stau cum rezultă din transmisiile fotbalistice. În spațiul balcanic, pronunția este, de regulă, Petrovici, nu Petrovic, ultimul „c” purtând un anume semn diacritic (Č). O fi sărit la trecerea Dunării? După cum se cuvine corectat Curjurici, nume pe care l-am auzit la Look TV pronunțat absolut aberant, cu două accente (Cúrjuírici!) sau Soljici, citit Solici, dar, de fapt, cuvenindu-se Soliici.
Practicând meseria de comentator sportiv în urmă cu 50 de ani, îmi amintesc cum, împreună cu trimișii celorlalte radio-televiziunilor, ne informam reciproc în legătură cu onomastica proprie limbii respective. Întrebi, afli, exersezi, izbutești. Nici pentru străini nu-i deloc simplu – poate chiar mai dificil. Închipuiți-vă, acum, un englez ori un neamț în transmisie directă, trebuind să relateze faza în care-i implicat fotbalistul Cicâldău. Aveam probleme, pe vremuri, cu Pârcălab. Azi e și mai greu: joacă Ciocâlteu!