O mare gafă politică: numirea doamnei Dogioiu ca purtător de cuvânt al Guvernului. Taman așezare într-un loc potrivit… pentru altul! Sau, mai exact spus, total nepotrivită pentru persoana unui gazetar căruia, de-i agrea ori nu spusele, trebuia să-i recunoști acuratețea demersului critic și capacitatea de a și-l susține ori respinge cu propriile-i idei. Nu-și mai poate scrie credibil paginile până acum onorabile, fiindcă vor fi atribuite, fie și tangențial, unui demers guvernamental. Dogioiu dispare ca imagine din câmpul presei, spre a se preschimba în simplu purtător al opiniilor altora! Se autoexclude din propria-i meserie! Imediat ce a cutezat o măruntă abatere de la fișa postului, a fost pusă la punct cu scandalul de rigoare și trimisă la locșorul ei. Ca și cum i-ai cere lui Nicușor să nu treacă dincolo de tabla înmulțirii! Chiar de-ar vrea, o persoană cu opinii nu poate renunța… taman la… opinie! O fi gâdilat-o sonoritatea postului guvernamental, o fi tentat-o leafa, oricum, eu aș zice că pierde mult mai mult decât câștigă. De-i așezată acolo doar a formula mai ordonat și mai corect gramatical texte oficiale, e mai mare daraua decât ocaua, asta ar putea-o face și-un profesor onorabil de clasa șasea. O aștept pe doamna Dogioiu să se întoarcă acolo unde îi este locul și i-a fost, până acum misia onorabil asumată!
*
Nu știu alții cum sunt, dar am păreri ceva mai amestecate față de grandioasa manifestare publică dedicată nefericitului Kurk. Gestul în sine este cât se poate de legitim și de generos, câtă vreme omagiază un militant ucis mișelește, iar față de agresiunea brutală dusă la extrem, are deplin temei orice dezavuare publică de proporții. Mă-ntreb de ar fi arătat la fel și dacă același Kurk n-ar fi fost temeinic implicat în victoria lui Trump. Poate că da, poate că nu – mai degrabă nu. Firește, totul s-a desfășurat cât se poate de americănește, cu participare copleșitoare, cu apelare continuă la emoție, cu evocarea insistentă a grației Divinității, cu artificii, coloană sonoră inspirat aleasă, cu discursuri apăsat acuzatoare bine construite și constant îndreptate către reperul vizat – troian de emoție de la un capăt al celălalt al arenei.
Om de teatru rămânând, m-a intrigat cumva un singur discurs (altfel, și cam lung), taman cel pe care-l așteptam mai mult: al doamnei Kirk, întristata văduvă și continuatoarea activismului conservator promovat de Turning Point USA. S-a întrezărit suportul regiei, începând cu presărarea pauzelor de efect, continuând cu șuvoiul necontenit al lacrimilor obsesiv șterse cu fluturarea batistei ș.a.m.d.. Pe noi, prea puțin obișnuiți cu sprijinirea discursurilor cu atentă construire scenică, ne poate frapa, da-i firească dorința vorbitorului să se prezinte și impune cât mai convingător, cu condiția ca toate cele să pară mai mult trăite decât făcute. Doamna Erika Kirk, o femeie frumoasă și distinsă (a fost Miss Arizona în 2012 – Kurk știa să aleagă!), mi-a părut mult îndreptată și către apariția proprie-i persoane, chiar dacă și-a amintit clipă de clipă soțul tragic dispărut. Pe mine, cârcotaș bătrân și căutător de noduri în papură, poate și pe alții, m-a făcut minute în șir să fiu mai atent la apariția Erikăi decât la ceea ce spunea Erika. Evident, nu-i vina ei, ci a mea și a noastră. Niciodată și nimeni n-ar avea de ce să-i pună la îndoială enormul regret și marea dramă personală. Se întrevedea și făcătura unei regii meseriașe? Ei, și ce? S-o facem și la noi mai apăsat, cine știe, poate iese iar Lasconi! Altfel, o emoționantă atestare grandioasă a măreției rămase din fosta mare Americă.
*
Și ceva mai lumești: revin la o chestiune aparent majoră, care mă zgârie la tv nu de ieri, de azi: pronunțarea numelor proprii străine în transmisiile fotbalistice. Eu zic că este, ori ar trebui să fie, un semn al respectului și față de spectatori, și de cei aflați pe gazon, dar mai ales, față de profesia gazetăriei însăși. De altfel, atestă și un nivel precar al condiției intelectuale. Cu zeci de ani în urmă, în prima tinerețe, nu intram la microfonul emisiunii înainte de a cerceta pronunțiile corecte, de regulă printr-o lămurire reciprocă între cei doi comentatori. Nu se mai practică azi, așa că, la noi, Iliev (cu accent pe í) devine suveran Iliév, Kostélov, Kostelóv, Ivánov, Ivanóv, Constantínov, Constantinóv, Alexándrov, Alexandróv, Lipcéncov, Lipcencóv ș.a.m.d.. Toată lumea știe englezește, limbile slave se cuvin scoase din dicționare?
Există o nouă teorie idioată potrivit căreia nu contează corectitudinea, dacă se înțelege despre ce-i vorba, e destul atât. În asemenea hal de puturoșenie lingvistică ajungem? Una dintre primele cerințe ale gazetăriei este corectitudinea, dacă nu știi, întrebi, există dicționare, internetul îți stă în preajmă, geaba comentezi onorabil dacă pronunți aiurea!
