Mărturii și povețe despre post

Părintele Mihail Bobârnat, vrednic ucenic al părintelui Teofil Părăian și duhovnic al Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, a adunat din experiența marilor duhovnici pe lângă care a ucenicit. Într-un scurt dialog ne-a împărtășit și nouă povețe duhovnicești despre post pe care le aducem spre folos înaintea cititorilor.
Preacuvioase Părinte Mihail, de-a lungul viețuirii în mănăstire l-ați cunoscut îndeaproape pe părintele Teofil Părăian, care de asemenea împărtășea mult din experiența dânsului alături de alți duhovnici cunoscuți ai acestei mănăstiri, ctitorie brâncovenească. Vă rugăm împărtășiți-ne câteva cuvinte de folos despre post primite de la acești mari duhovnici, precum și din experiența duhovnicească a cuvioșiei voastre?
Mi-aduc aminte că părintele Teofil, la începutul posturilor, precum și în toată perioada oricărui post, când majoritatea monahilor și chiar unii creștini mireni își propun realizări și performanțe ascetice, gândindu-se să-și îmbunătățească starea fizică și duhovnicească prin post, încerca să ne explice că nu trebuie pus accentul doar pe aspectul exterior al postului. Mereu ne învăța spunând: „Băgați de seamă! O să-nceapă postul. Mulți dintre voi o să-și propună să facă performanțe, să nu mănânce nu știu câte zile, să nu vorbească cu nimeni nu știu câte zile (votul tăcerii). Nu știu dacă acesta este scopul postului. În primul rând, scopul postului este îmbunătățirea duhovnicească prin iertare, prin bunătate, prin rugăciune, prin conștiința datoriei îndeplinite cu responsabilitate“.
Cea mai mare virtute a monahului este ascultarea, supunerea față de rânduielile mănăstirii. Dacă starețul, duhovnicul sau cei rânduiți din obște te trimit, chiar în perioada postului, cu diferite treburi, te supui și te duci, nu spui că de fapt tu vrei să stai liniștit și că tu vrei să postești, pentru că altfel te așezi pe tine mai presus de comunitate, de obște. Părintele Teofil punea accent în primul rând pe aspectul duhovnicesc al postului, pe iertarea din suflet a oricărei greșeli a fratelui față de tine, pe disciplina rânduielii de slujbă, postul presupunând și o înmulțire a rugăciunii. Părintele Teofil ținea cont și de înfrânarea de la bucate, care este partea, să spunem noi, exterioară a postului. Și postea nu arătându-și performanțele de postitor, ci încadrându-se în regula de post a mănăstirii noastre.
Care este rânduiala postului aici? Cum sfătuiau părinții în trecut să urmați rânduiala postirii?
Noi postim aici după tipicul Bisericii noastre Ortodoxe, așa după cum postesc toate mănăstirile din țara noastră, fiecare având într-un fel sau altul și unele mici particularități, dar fără a ieși în afara rânduielii. Îmi aduc aminte că părintele Serafim Popescu avea un cuvânt în acord cu cele pe care deja le-am amintit mai sus, pe care îl recomanda și monahilor, și mirenilor: „Să trăiești în lumea asta ca și cum n-ai fi, iar când mori, să-ți simtă toți lipsa. Era un cuvânt foarte frumos, tulburător. Este în acord cu ce spunea părintele Teofil mereu: „Să cauți să nu te scoți tu singur în evidență, să te pui tu singur în evidență. Asta este tendința omului mândru, a omului plin de slavă deșartă: face lucruri aparent virtuoase, dar sunt izvorâte dintr-o altă stare, din slavă deșartă. Nu vrei să vorbești, ca să te arăți că ești om care păstrează tăcerea, virtutea tăcerii, având în gând de fapt dorința de a ți se duce faima de postitor sau de om tăcut, de om rugător. Dacă faci lucrurile astea cu scopul de a ieși în evidență, atunci n-ai făcut nimic. Toți părinții de la noi, precum și alți monahi învață că trebuie să punem accent pe lucrurile duhovnicești și să nu ieșim cu nimic în evidență, nici măcar prin fapte, performanțe de asceză, duhovnicești.
(Ana Maria Cenja, Ziarul Lumina)