Răul din noi
Un mult înduhovnicit părinte îi zice ucenicului său:
„De peste douăzeci și cinci de ani mă lupt în lume cu tărie, până la sânge, cu demonii. Am coborât în adâncul mării, gol de orice iubire de sine și de orice voință proprie, pentru a afla Mărgăritarul de mare preț. Am întâlnit pe Satana însuși, cu toată știința și meșteșugul lui. Și prin smerenie l-am legat și l-am întrebat: De ce ai atâta înverșunare împotriva noastră, a oamenilor și lupți cu atâta mânie pentru a ne birui?
Și mi-a zis: Pentru că am tovarăși mulți în iad și să mă mândresc în fața Nazarineanului că nu sunt singurul călcător de lege, ci sunt mulți împreună cu mine!” (Iosif Gheron, Mărturii din viața monahală, traducere de pr. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București – 1995. pag. 98-99).
Ce învățăm de aici? Învățăm ceva sau nu?! Luăm aminte la aceste vorbe mari?! De multe ori trecem cu nepăsare și ignorăm îndemnul clar și concis exprimat de Apostolul Petru: „Fiți treji și vegheați pentru că dușmanul nostru diavolul dă târcoale ca un leu răcnitor și caută pe cine să înghită.” (I Petru 5. 8). Nu suntem smeriți, nu facem fapte bune, călcăm cuvântul duhovnicului pentru că „un singur lucru poate omul să-l facă din plin fără ajutor și acesta este răul” ( Nichifor Crainic, Sfințenia – Împlinirea umanului, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași – 1993, pag. 105).
O inimă goală, fără simțire, se mutilează în afara rugăciunii și trăirii în curăție
În situații de rău, în mod voit sau nu, ne limităm la starea de simplu, concret și accesibil, indiferent că această stare îl determină de parcă n-am ști de unde vine și unde se termină; „unii spun că trupul se împătimește din pricina unor gânduri ale inimii; alții, dimpotrivă, că gândurile cele rele se nasc din simțurile trupului” (Ioan Scărarul, Scara Raiului, Ed. Amacord, Timișoara – 1994, pag. 319).
Se poate argumenta: un trup gol, fără credință, se umple de rău, deformându-se; o inimă goală, fără simțire, se mutilează în afara rugăciunii și trăirii în curăție. Cum poate un om care a ieșit din mâinile Creatorului să fie împotriva Lui și a Creației Sale? Nefiind în același ritm cu Dumnezeu și neacceptându-L pentru liniștea și pacea sa, este gol și lipsit de sens creștin, este fără demnitate morală, manifestându-se inuman în împrejurări diverse. În aceste condiții se strică „de la fața Domnului” (Fapte 3. 20) devenind unealtă care slujește „uneltirii diavolului” (Efeseni 6. 15).
Răul „vine din afară prin mijlocirea unei sugestii a demonului. Ceea ce s-a întâmplat în paradis se repetă în fiecare om. Șarpele sugerează un gând rău împotriva poruncii lui Dumnezeu, împotriva tendinței spre bine a naturii noastre” (Tomas Spidlik, Marii mistici ruși, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați – 1997, pag. 118) și poate să apară instantaneu răbufnind „dintr-o dată și fără să-i mai dea timp celui ce pătimește, dezlănțuind în el focul păcatului. Nici un duh nu poate realiza o mișcare mai grabnică și mai nevăzută ca aceasta a trupurilor, care printr-o simplă amintire fără chibzuință, fără să treacă un oarecare timp, fără a fi cugetat, în unii chiar fără a fi cunoscut, își face simțită prezența în suflet” (Ioan Scărarul, op. cit. pag. 318-319).
Și noi, oamenii, înclinăm spre păcat încă din copilărie, nu căutăm, „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14. 6) deși „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2. 4) încă din pruncie, nu luptăm pentru binele nostru sau al altora, chiar dacă făcându-l uneori „vom avea laudă” (Romani 13. 3), suntem predispuși carențelor în acest sens fără pic de regrete, creând solul fertil răului.
Suntem ca și copacii, cu rădăcini înfipte în solul creației dumnezeiești
În fața unora ca acestea devenim prăzi ușoare în ghearele răului deși ne desfășurăm activitatea într-o lume desăvârșită de Bunul Dumnezeu și suntem atât de egoiști că ne doare indiferența, nepăsarea, aroganța, lipsa de spațiu și-avem curajul să ne răzvrătim ca și Enkidu împotriva divinității (Epopeea lui Ghilgameș, în românește de Virginia Șerbănescu și Al. Dima, Ed. Mondero, București – 1998, pag. 91) și să-l certăm pe Dumnezeu că a permis unele ca acestea. El este atât de Bun că-n orice împrejurare vrea să ne ducă la starea cea dreaptă, starea adamică de dinainte de păcat, o stare hristică de pace lăuntrică pentru că originea noastră „este țărână, iar puterea care ne dă viață este suflarea lui Dumnezeu” (Iosif Gheron, op. cit. pag. 97).
Suntem credincioși mai mult sau mai puțin iar „credința există ca rațiunea să se supună și să ajungă la recunoașterea limitelor ei” (Teoclit Dionisiatul, op. cit. pag. 20), suntem ca și copacii, cu rădăcini înfipte în solul creației dumnezeiești, cu trupurile drepte așezate într-o formă divină și brațele înfrunzite de rugăciuni întru slavă. Dumnezeu, de sus, din înalturi ne atinge ușor, chemându-ne în Biserica Sa. Dacă mergem sau nu, e alegerea noastră, numai să nu folosim această alegere „drept acoperământ al răutății .” (I Petru 2. 16) pentru că-n acest caz cui i s-ar rosti „mărturisirea Evangheliei harului lui Dumnezeu” (Fapte 20. 24)?
„A venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși”
Trebuie să căutăm a ne îndrepta chiar dacă simțim că am pierdut calea tot căutând-o. Fiecare avem de îndreptat ceva, fiecare ne-am ascuns la umbra unei rătăciri „luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor, prin fățărnicia unor mincinoși, care sunt înfierați în cugetul lor” (I Timotei 4. 2), rămânând acolo pentru o vreme mai îndelungată sau nu. Am fost în preajma răului, ne-am lăsat acaparați de el ca și cum am fi orbecăit într-o noapte adâncă.
Pentru astfel de păcate ale noastre „Dumnezeu (Fiul) S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit la neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (I Timotei 3. 16). Și noi cum am răsplătit „pe Cel ce n-a cunoscut păcat” (II Corinteni 5. 21) și „a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoși” (I Timotei 1. 15)? Ne-am împotrivit, inimile noastre s-au împietrit și nu am primit pe Dumnezeu decât în formă teoretică. Acest neajuns ne-a îndepărtat, ne-a întunecat și ne-a închis în canoanele necunoașterii pentru că n-am ascultat îndemnul Mântuitorului: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Matei 6. 33).
Noi L-am răstignit, noi L-am împuns cu sulița și acel sânge vărsat se răsfrânge astăzi asupra noastră prin tot ce ni se întâmplă. Când va lumina peste noi înțelepciunea, când ochii noștri nu vor mai robi necunoașterii, când vom înălța în rugăciuni mâinile aspre, când vom avea puterea și credința să recunoaștem că „Dumnezeu ne-a scos de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului iubirii sale” (Coloseni 1. 13)?
(Anișoara DUMBRAVĂ, sursa: http://www.gandsislovaortodoxe.mirem.ro/marturii/indreptare.html)
