Mărturia Sfântului Grigorie Decapolitul

Sfântul Grigorie Decapolitul se numără în rândul iubitorilor de Hristos care au mărturisit credința cea adevărată în secolele VIII-IX. Întreaga viață a închinat-o lui Dumnezeu, luptând împotriva celor care defăimau sfintele icoane. A trecut la cele veșnice la 20 noiembrie 842, sfintele sale moaște găsindu-se astăzi spre închinare în mănăstirea vâlceană Bistrița, unde au fost aduse de Banul Barbu I Craiovescu.
În viața sa citim că s-a chinuit „Cuviosul un an întreg cu o boală cumplită și necăutându-se cu nici un fel de doctorie, căci se pregătise de moarte, și-a cunoscut mai înainte mutarea sa…“. Astfel, înaintea trecerii sale la cele veșnice, a zis fraților care erau cu el: „Fraților, îndrăzniți, că sfârșitul vieții mele s-a apropiat. Deci, luați-mă și duceți-mă în casa cea primitoare de străini, căci după douăsprezece zile va fi sfârșitul meu“. În acest chip și-a încheiat Sfântul Grigorie viața pământească, la 20 noiembrie 842, după cum rezultă din data revenirii ucenicului său Iosif în capitala imperiului. Cinstitul său trup a fost îngropat „în acea sfântă mănăstire în care s-a săvârșit sfântul“, după cum scrie Ignatie diaconul, adică în mănăstirea întemeiată de Iosif Imnograful din Constantinopol, ucenicul sfântului.
Tămăduiri și minuni la mormântul sfântului
Mormântul Sfântului Grigorie a devenit repede cunoscut de cei care i se rugau, datorită minunilor care se săvârșeau acolo. Astfel, pe când era dus spre înhumare, un om gârbov, atingându-se de sfintele sale moaște s-a vindecat de boala ce-l stăpânea. Apoi, mai mulți oameni posedați de duhuri necurate au primit vindecare la mormântul sfântului. Chiar uleiul ce se afla la racla sfântului avea putere tămăduitoare. O femeie care de trei zile se chinuia să nască a reușit să o facă, fără nici o durere, doar atunci când s-a uns cu untdelemn de la candela sfântului. O altă femeie, care avea o boală grea, și un bărbat cu mare durere de cap s-au vindecat la atingerea cu capul de racla sfântului. Un frate îndelung ispitit de diavolul a primit vindecare când a cerut ajutor sfântului la mormântul acestuia. Monahul Petru, căzut în mâinile tătarilor, urma să fie decapitat. Dar făcând rugăciune stăruitoare către Sfântul Grigorie toată noaptea, ca să-l izbăvească de moartea cea fără de vreme, a scăpat nevătămat din închisoare și de la moarte. De aceea, venind el la mormântul sfântului, i-a adus mulțumire.
Neputrezit cu trupul
După un timp, datorită minunilor săvârșite, trupul întreg și neputrezit al Sfântului Grigorie a fost deshumat și așezat într-o raclă de către călugării mănăstirii în care fusese îngropat sfântul. Nu știm când a fost alcătuită slujba de canonizare a Sfântului Grigorie, numit Decapolitul, după provincia în care se născuse. Moaștele făcătoare de minuni ale Sfântului Cuvios Grigorie au rămas multă vreme în Constantinopol, în mănăstirea întemeiată de Iosif Imnograful, ucenicul sfântului. Ele dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile de boli tuturor celor care alergau cu credință neîndoită către ele. Astfel, străbătea vestea minunilor sale pretutindeni.
Moaștele Sfântului Grigorie s-au aflat în această mănăstire vreme de peste șase secole, se pare până în anul 1453, când capitala Bizanțului a fost cucerită de turci. După tradiție, pentru a nu fi profanată de turci, racla cu sfintele moaște a fost dusă atunci din Constantinopol în Serbia. Aici, în Serbia, moaștele Sfântului Cuvios Grigorie au fost așezate într-o mănăstire, săvârșindu-se alte minuni în jurul lor.
Aducerea moaștelor Sfântului Grigorie la Bistrița Vâlcii
Binecredinciosul Ban Barbu I Craiovescu, cunoscând cinstirea deosebită de care se bucurau ele în rândul credincioșilor, le-a adus cu mare cheltuială în Țara Românească, în 1497/ 1498, și le-a așezat la Mănăstirea Bistrița din Oltenia, ctitoria lui și a familiei sale. Prin aducerea moaștelor Sfântului Grigorie Decapolitul la Bistrița, ctitoria boierilor Craiovești a devenit cel de-al doilea centru spiritual din Țara Românească, după mitropolia de la Argeș, unde se aflau moaștele Sfintei Mucenițe Filofteea, aduse, după cum se știe, în țară, în secolul al XIV-lea, de domnul Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364).
Din îndemnul Banului Barbu I Craiovescu s-a tălmăcit, din grecește în slavonește, „Viața Sfântului Grigorie Decapolitul“, scrisă în jurul anului 860 de către Ignatie diaconul, după un text adus în Țara Românească de către doi călugări sârbi de la Schitul Iagorova. Traducerea este menționată într-un manuscris de la Bistrița, din anul 1745, unde este confirmată că a fost „scoasă și tâlcuită pe slavonie de cuviosul între ieromonahi chir Andrei, cu porunca și cu osârdia celui de neam bun și de Hristos iubitor, banul Barbu Craiovescu din Țara Românească“.
Documentele vremii atestă prezența neîntreruptă până în zilele noastre a moaștelor Sfântului Grigorie Decapolitul în Oltenia, la Mănăstirea Bistrița. Ele se află așezate astăzi în biserica cea mare a mănăstirii, izvorând mireasmă preafrumoasă și dând tămăduiri pentru tot felul de boli, ca și mai înainte, la cei care aleargă cu credință la ele.
Poporul român dreptcredincios s-a închinat, de-a lungul veacurilor, cu deosebită evlavie la moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, recunoscându-l ca sfânt ocrotitor și grabnic ajutător în încercările cele mai grele ale vieții. Mulți dintre cei care au venit să se închine moaștelor sale au oferit diferite danii mănăstirii care le adăpostea, ca prinos al evlaviei și al recunoștinței lor pentru multele binefaceri dăruite de către sfânt.
Evlavia oltenilor pentru Sfântul Grigorie
O dovadă a cinstei deosebite pe care au acordat-o credincioșii români, în special cei din Oltenia, Sfântului Grigorie Decapolitul este zidirea unor biserici în numele său. Cel mai vechi locaș de cult care îl are ocrotitor pe Sfântul Grigorie Decapolitul este biserica mănăstirii din Popânzălești (județul Dolj), construită în 1678 de monahul Ioan, apoi biserica Schitului Păpușa, din 1710, întemeiat de arhimandritul bistrițean Ștefan (1694-1732) pe „muntele Eleonului“, din apropierea Mănăstirii Bistrița. De asemenea, trebuie menționate și bisericile parohiale din Stoenești (județul Vâlcea) și Podari (județul Dolj) care au hramul „Sfântul Grigorie“.
Dintre instituțiile cultural-educative ale Olteniei, Seminarul Teologic din Craiova a avut ca patron spiritual, între anii 1922 și 1930, pe Sfântul Grigorie Decapolitul.
Altă dovadă de cinstire a Sfântului Cuvios Grigorie Decapolitul o constituie tipăriturile apărute de-a lungul timpului închinate lui: slujba Sfântului Grigorie Decapolitul, alcătuită de Mitropolitul grec Matei al Mirelor și tipărită, în grecește, la București, în anul 1692 (împreună cu slujba Sfintei Parascheva); Carte osebită a Sfântului Grigorie Decapolitul, tipărită la Râmnic, în 1753, care cuprinde viața sa pe larg, slujba ce se face în ziua trecerii sale la Domnul, adică la 20 noiembrie, paraclisul, precum și o rugăciune pentru sfânt; Paraclisul Sfântului Grigorie, copiat în două manuscrise, din anii 1836 și 1837, de schimonahul Paisie, zugravul Mănăstirii Bistrița. La Mănăstirea Bistrița s-au copiat și alte manuscrise care cuprind viața, paraclisul și acatistul său. Slujba și viața (sinaxarul) Sfântului Grigorie Decapolitul au fost trecute în toate edițiile românești ale Mineului pe noiembrie. De asemenea, este trecut în toate Viețile de sfinți care s-au tipărit în românește.
Chipul Sfântului Cuvios Grigorie este zugrăvit în mai multe biserici din țara noastră. Cea mai veche reprezentare a sa se păstrează în biserica bolniței de la Mănăstirea Bistrița, datând de la începutul secolului al XVI-lea. În pridvorul bolniței, Sfântul Cuvios Grigorie este zugrăvit alături de Nicodim de la Tismana, în anul 1710, de pictorii Iosif ieromonahul și Hranite. Din secolul al XIX-lea, cea mai reprezentativă înfățișare a sfântului se păstrează în biserica Mănăstirii Bistrița, realizată în anul 1856 de pictorul Gheorghe Tattarescu.
Bucurându-se de această aleasă cinstire, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, la 28 februarie 1950, generalizarea cultului său în toată Biserica noastră. Cultul Sfântului Grigorie Decapolitul a fost generalizat oficial în octombrie 1955, în cadrul unor mari solemnități bisericești desfășurate la Catedrala Patriarhală din București și la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. El este cinstit de Biserica noastră în fiecare an la 20 noiembrie.
(Pr. dr. Ion Sorin Rizea, Sursa: Ziarul Lumina)