Îmi propusesem ca acest prim mesaj pe care-l trimit din această pagină spre noii cititori din mândra Moldovă (ce sper să mă însoțească în lunile ce vin) să vorbească despre țara noastră sau despre istoria noastră. Dar, se știe, socoteala de-acasă nu se potrivește (în cazul meu) cu cea din deplasare. Iată, pe scurt, ce mi s-a întâmplat.
Alături de ceilalți colegi euro-observatori din partidele noastre, luni 16 ianuarie a.c., de dimineață, am plecat cu avionul spre Strasbourg. Totul a fost în regulă – soare deasupra norilor, zâmbete pe chipul stewardeselor, nici un tremur la aterizare. La Parlamentul European activitatea a început din 9 ianuarie a.c., iar săptămâna aceasta urma să fie una de ședință în plen – în acest splendid oraș din Estul Franței care este Strasbourg-ul, îmbinare dintre exuberanța franco-latină și temeinicia germană.
Iată-ne ajunși; de la aeroport spre oraș drumul curge normal, șoferul care ne-a luat în grijă era bine-dispus, la fel și cei cu care m-am nimerit în mașină. Ca să nu mai lungesc vorba: totul a mers șnur până am intrat în Strasbourg. Deodată, agitație mare: polițiști gesticulând, mașini cu sirene, intersecții blocate, oameni panicați iar undeva, deasupra clădirilor, o ceață deasă, albă!
Ce se întâmpla: impozanta clădire a Parlamentului European era asediată de câteva mii de docheri veniți din toată Europa (cam la ora la care plecasem noi din București!) cu avioane, cu autocare sau cu propriile mașini. O directivă europeană ce urmează se fie votată a neliniștit sindicatele portuare – și ceea ce vedeam în față era rezultatul: Parlamentul era ca o cetate medievală, atacată de cete ce aruncau cu bucăți de lemn și cu pietre smulse din pavaj. La rându-i, poliția, din spatele scuturilor, arunca gaze lacrimogene, iar două tunuri de apă măturau raze de cerc în direcția rebelilor.
Ei bine, pe moment nu mi-a venit să cred. Parcă retrăiam mineriadele românești, un amestec de Piața Universității ’90, Piața Victoriei ’91 și Stoenești ’99. Vedeam ambulanțe venite să ia răniții (comunicatele de final au pomenit 12 internați) și dube care deja săltau arestații (13, după ultimele date). La ora 15,30, când am intrat într-o ședință, afară era încă hărmălaie, zburau pietre și geamuri se făceau țăndări.
La ora 17h am terminat ședința; am alergat repede la o fereastră. Ce să vezi: afară, în pâcla înserării, pustiu! Pe locul unde cu o oră înainte se spărgeau capete, acum era liniște și pace – deja câteva mașini de la Salubritate spălau asfaltul. Docherii se vedeau undeva departe, îmbarcându-se disciplinați în autocarele cu care veniseră. Și m-am gândit: oare, în Occident până și revoltele se fac respectând programul de lucru?!
Iată, dragă cititorule, o poveste simplă din această Europă spre care ne îndreptăm. De aici, o dată pe săptămână, voi încerca să prezint fragmente dintr-o realitate care, în curând, va fi (și) a noastră. Lucruri ce ni se pot părea ciudate; sau prea complicate; sau prea simple. Un spectacol al semenilor noștri europeni cu care, ca mâine, ne vom întâlni ca într-o familie.
Poate că nu vom sta noi în capul mesei, dar ceea ce contează e că vom fi acolo!
