O poezie-testament, nepublicată, găsită în arhiva poetului, readuce „cazul Păunescu” în actualitate. Atât creația, cât și biografia bardului de la Bârca oferă suficiente temeiuri, fie pentru a-l privi cu prețuire, fie pentru a-l tăvăli în invective. Ceea ce s-a și întâmplat, între cele două extreme oscilând tonalitatea materialelor de presă care i-au fost consacrate cu prilejul despărțirii definitive din decembrie 2010: de la impardonabila și grobiana emisiune cu care l-a „onorat” Rodica Culcer la TVR și până la fel de puțin justificatele elogii exaltate din paginile revistei „Flacăra lui A-P.” Ca de obicei, adevărul pâlpâie… la mijloc. Cum am mai scris, prea grăbit să spună imediat, dintr-o suflare, ceea ce are de spus (și întotdeauna avea!), cu arderea lui explozivă, Păunescu trece ades și dezinvolt pe lângă perfecțiune. Este și aur și nisip în creația lui – motiv pentru care ar fi bine-venită o antologare exigentă, în stare să rotunjească cartea cărților sale, acolo unde cititorul ar avea să afle (și să rețină) stihuri bine alese, cu adevărat inspirate, memorabile și bine rotunjite. Nu prea știu cine o va face, fiindcă familia, încremenită și-n durere, și-n admirație extatică, nu va cuteza niciodată să accepte propuneri de eliminare a zgurei întru evidențierea nestematelor. Dar asta-i altă chestiune.
De câteva zile circulă pe internet o poezie păunesciană inedită, intitulată „Marș de adio” și închinată „colegilor mei mârlamentari”(!). Respectiva satiră dezvăluie faptul că adevărata cauză a idiosincraziei oficiale nu-i tocmai cea afișată, rezumabilă prin sintagma „poet de curte” – mult mai mult deranjând atitudinea de acum decât Cenaclul Flacăra de odinioară. Câtă vreme poezia a ajuns atât de târziu pe net, este de presupus că „serviciile” au avut cunoștință din vreme de vehemența „Marșului de adio”, informând acolo unde se cuvine. Din respectiva direcție revărsându-se apoi șuvoaie de imprecații la adresa „lingăului ceaușist”.
Nici o vorbă, însă, despre coroziva satiră! Este o poezie imperfectă, scrisă cu grăbire, dedicată, zice-se, tuturor parlamentarilor, deși i se poate atribui mai degrabă o adresabilitate directă: factorii puterii. Păunescu arată cu degetul în dreapta și-n stânga, excluzându-se, desigur, pe sine (de, ăsta-i procedeul…) spre a acuza fără cruțare „famenii” din stirpea cărora, totuși, făcea parte: „Ați luat o țară de mai mare dragul / Și i-ați distrus averile și steagul. / S-ajungă colonia de ocară / Care-și va cere scuze-n maghiară (…) / De unde sunteți, mă, din ce găoace, / Cum v-au putut părinții voștri face? / Ce condimente le-au picat în spermă / de e trădarea voastră-atât de fermă? / Ați pus nenorocita voastră labă / pe-această tristă țară basarabă / Și vreți cu-amenințarea și cu biciul / s-o faceți curva voastră de serviciu / Mimați respectul pentru cele sfinte / dar vindeți și pământuri, și morminte (…) / Minciuna voastră v-a adus pe scenă / actori într-o politică obscenă / Și-acum, că-i un prăpăd întreaga țară / ia cereți-vă puțintel afară / Decât să vă trimită țara noastră, / Mai bine mergeți voi în mama voastră (…) / Băgați viteză, că vă trece anul / și s-a scurtat și învechit ciolanul / și ce vă pot eu spune la plecare / Decât lozinca lui Fănuș cel mare: / Nenorociților, se rupe șnurul / La muncă, la bătut țăruși cu…”.
Observăm destule imperfecțiuni poeticești, vedem confiscarea rimei așezate de Vulpescu la traducerea din Villon („Acum va ști, legat cu șnurul / Gâtlejul meu cât trage…”), mai întâlnim rime aduse silnic „la temă”, dar se reține vehemența îndemnului repetat:„La muncă, derbedei, că trece anul / și vin ceilalți și-or să vă ia ciolanul”, astfel sugerându-se că nici „ceilalți” nu-s mai „breji” decât „ăștia”. Oricum, sunt sigur că pamfletul a deranjat destul, astfel explicându-se și contondența anti-omagierii chiar când poetul se afla pe catafalc…
