Mârlanul de Rarău

Am trecut spre Ardeal prin Pasul Rotunda, pe un drum ca vai de muma lui, apoi am parcurs o bucată pe asfalt și a urmat un alt drum belit și jupuit. Dar pentru prima oară în viața mea, nu i-am înjurat pe cei care au furat banii de asfalt. Fiindcă am petrecut o săptămână într-o deplină izolare, departe de hărmălaia citadină, în Munții Rodnei.
Niște munți a căror liniște e atât de exigentă, că anulează cât ai clipi semnalul telefoniei mobile. Ceea ce, din punctul meu de vedere, este perfect, că nu mă omor să trăncănesc la bazaconia asta de telefon, care doar mai frumoasă nu ne face viața. Nici semnal de net nu era pe o rază de vreo douăzeci de kilometri pătrați, ceea ce iarăși a fost perfect, pentru că ținea departe feisbucheala asta ca scaiul. Nici cabane din care să cânte tare Guță și a lui ceată – toți voinici cu fruntea nu tocmai lată – nu erau.
Să mă fi văzut, m-ați fi confundat, în mod sigur, cu o capră neagră, atât de fericit și de grațios eram. Am abordat două trasee turistice. Pe unul, am ajuns într-o zi la Lacul Lala și pe Vârful Ineu. În altă zi, am mers la Poiana cu Narcise, unde nu mai erau narcise, pentru că le trecuse anotimpul. Am urcat ore în șir, fiind singur pe tot muntele, într-o sălbăticie preistorică.
Munții Rodnei au rămas nemurdăriți, pentru că-s mai la dos. Mârlanii care sufocă România nu au pus gheara pe ei, să se dea cu gipanele, să-l umple de focul grătarelor, să-l belească de vânat și să-l sufoce cu ambalaje goale aruncate peste tot. Pe alți munți i-au făcut deja ferfeniță. Ceahlăul – „Muntele Sfânt” – colcăie de cocalari de toate vârstele și calibrele. Rarăul e și el asaltat, mai ales de când s-a făcut șoseaua aceea care îl urcă pe mârlan cu bibiul pe vârf.
Concluzia tabletei de astăzi este destul de amară: alegem destinații cât mai îndepărtate de prezența umană, de semenii noștri. Dacă ne gândim mai adânc, e îngrozitor. Încetul cu încetul, omul a ajuns să fugă de om.