Marii duhovnici sunt pretutindeni

Părintele Enache Drăguș mi-a dat o lecție de moralitate și trăire duhovnicească, pe care cu dragă inimă v-o împărtășesc tuturor. Am înțeles astfel că nebunia noastră în căutarea marilor duhovnici este doar o rătăcire și că duhovnicul trimis de Dumnezeu întru salvarea sufletelor se află acolo unde nici nu gândim. Trebuie doar să învățăm să aflăm calea cea dreaptă.
Cine a trecut prin locurile binecuvântate și pentru întâia oară încreștinate ale Dobrogei, de bună seamă că s-a oprit fie și pentru o singură clipă la marginea mării. Cu fiecare val, cu fiecare dangăt de clopot, toți cei care au pășit pe pământ dobrogean au fost fascinați de prezența vie a Sfântului Apostol Andrei.
Dumnezeu m-a învrednicit să simt și eu mireasma tărâmului încreștinat și astfel, într-o zi de vineri, m-am oprit la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” de la Tomis. Am fost uimită dintru început de o mare de oameni care așteptau să vină părintele Enache. Oameni de toate vârstele, tineri și bătrâni, cu toții așteptau să „se sfătuiască, să se mărturisească” sau să li se citească pentru izbăvirea de boli sau alte lucruri folositoare sufletului. Părintele a zăbovit cu fiecare credincios atât cât era de trebuință. Părintele acesta simplu îi mângâie și îi ascultă pe oameni atunci când aceștia sunt la capătul puterilor, și-n clipa aceea l-am rugat să ne arate calea cea simplă și dreaptă a modului în care să ne putem alege duhovnicul, astfel încât să fie spre folosul sufletului împovărat de păcate.
La duhovnic, omul trebuie să vină cu gând de mântuire
De la părintele Enache am aflat că „rostuirea unui duhovnic nu este un lucru ușor, ci este un amănunt foarte important. Cea mai mare problemă însă apare atunci când preotul duhovnic nu este întru totul desăvârșit în cele duhovnicești. În primul rând, cel care vrea să se statornicească la un duhovnic trebuie să vină el însuși cu întrebarea: „Ce să fac, să moștenesc viața veșnică?”. Încă din vremea Sfinților Părinți, dar și mai târziu, oamenii veneau cu aceeași întrebare: „Ce să fac, să mă mântuiesc?”. Este esențial ca omul să fie frământat de această problemă și implicit de setea de a descoperi Cuvântul lui Dumnezeu, de a regăsi Învățătura Mântuitorului Hristos. La noi vin adesea chiar și oameni în vârstă, care spun că au avut îndelungi perioade de căutări, de cercetări de tot felul, dar nu l-au găsit pe cel care să le inspire încrederea de care aveau atâta nevoie. Este foarte important ca omul să vină cu gând de mântuire, nu de ispitire, cum din păcate se mai întâmplă. Ei bine, acest gând curat de mântuire îl pune pe preot în fața responsabilității misiunii sale, îl obligă pe acesta să-i dea un răspuns conform învățăturii Mântuitorului Hristos. Dacă între duhovnic și fiul duhovnicesc nu se creează acea cale spirituală pe care omul împovărat de necazuri și neîmpliniri o caută, ei bine, în acest caz, Spovedania nu poate fi desăvârșită. Sfântul Vasile cel Mare ne mărturisește că duhovnicul nu este nimic altceva decât cel care ține locul Mântuitorului și mijlocește între Dumnezeu și om și oferă lui Dumnezeu mântuirea celor care i s-au încredințat lui, dar rugăciunile făcute de alții sunt necesare și sunt eficiente numai atunci când te rogi și tu însuți. Părintele duhovnicesc îl cunoaște pe ucenic mai mult decât oricine și tot lui îi revine datoria de a suferi împreună cu el, de a se ruga în taină pentru el. „Nici eu, spune avva Antonie, nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuți nu te vei sili și nu te vei ruga lui Dumnezeu!”.
Pentru a intra în comuniune cu cel care dorește să se mărturisească, preotul însuși trebuie să dea dovadă de o deschidere totală față de cel care vine să-și mărturisească păcatele. Lucrul acesta se simte mai cu seamă după o îndelungată activitate preoțească, atunci când preotul îi iubește cu toată ființa sa pe credincioși. Iubindu-i pe cei ce vin să se spovedească și dorind mântuirea acestora, preotul ajunge chiar să se verifice pe sine, dacă este sau nu într-o permanentă atitudine de iubire față de credincioși, înțelegându-i întocmai ca pe niște fii duhovnicești. Dacă nu are această dragoste părintească, duhovnicească, permanentă, vie, atunci el nu va putea fi niciodată un duhovnic desăvârșit. Pornind de la principiul acesta al dragostei creștinești și frățești, preotul reușește să dea acele sfaturi, care să fie spre folosul semenului dornic de eliberare sufletească. Astfel, și Mântuitorul Iisus Hristos, venind în realitatea firii noastre omenești, așa a înțeles și așa și i-a apropiat pe Sfinții Apostoli și pe ceilalți semeni, comunicând. Doar comunicarea poate duce la acea încredere dintre fiul duhovnicesc și duhovnic, încredere fără de care nu se poate săvârși așa cum se cuvine această Sfântă Taină a Spovedaniei. Este esențial ca duhovnicul să știe exact cam pe ce treaptă se află fiecare fiu duhovnicesc al său și aici trebuie să țină seama și de cunoștințele teologice, și de râvna duhovnicească a fiecăruia. Fiecare treaptă a urcușului trebuie identificată cu mare responsabilitate, iar sfaturile preotului să nu depășească sfera puterii de înțelegere a celui care trăiește actul liturgic în limitele puterii sale de percepție.
Mare bucurie în Cer se face pentru omul care își plânge păcatele
În ceea ce privește cântărirea canonului, părintele Enache ne-a mărturisit: „De multe ori, duhovnicul îl îndrumă pe cel care-și mărturisește păcatele: „Mai vii peste o săptămână, peste două…”, după cum este cazul, cu blândețe, cu toleranță, astfel încât împreună să poată găsi calea cea dreaptă. Un canon foarte greu, peste puterile celui care se străduiește să găsească drumul iertării și al îndreptării, poate face din om un suflet pierdut. Din acest motiv, cel mai eficient lucru în cadrul unei legături duhovnicești este comunicarea, fondată pe o temeinică identificare a păcatelor mărturisite. De asemenea, pentru păcatele foarte grele, duhovnicul trebuie să cântărească îndelung asprimea canonului. Toți duhovnicii trebuie să facă tot ce le stă în putință astfel încât, indiferent de greutatea păcatului, nici un fiu duhovnicesc să nu fie lăsat să cadă pradă deznădejdii. Duhovnicul trebuie să-l facă pe om să simtă apropierea, să simtă dragostea, să simtă că cineva îi este alături în toate frământările lui. Omul căzut, care se căiește sincer, trebuie ajutat să se ridice. La un canon mai blând se poate adăuga puțin câte puțin la fiecare Spovedanie, astfel încât acesta să simtă îngăduința preotului, dar în același timp să trudească la îmbunătățirea vieții întru Hristos. Cea mai mare bucurie a unui duhovnic este atunci când reușește să ajute pe cel mai căzut dintre oameni să pășească măcar pe prima treaptă. Mântuitorul Însuși ne învață că în Cer se face mare bucurie pentru tot omul care se căiește. Și-atunci, cum să vin eu ca preot să-l osândesc prin canon?”
Celui ce se căiește cu lacrimi fierbinți trebuie să-i întinzi mâna
Cu toții știm că mănăstirile ne mângâie și ne liniștesc sufletele împovărate, dar atunci când vorbim despre Spovedanie, lucrurile se complică. Și asta pentru că una e să trăiești în lume, și alta e să fii monah, rânduiala vieții monahale implică conotații aparte. Preotul de mir cântărește păcatele mai îngăduitor, pe când asceții au alte unități de măsură, prin prisma permanentei rugăciuni și a vieții desăvârșite. Canoanele împovărătoare nu pot zidi sufletește. Omul ancorat în viața cotidiană nu are timp să facă sute de metanii sau zeci de acatiste și-atunci el trebuie încurajat, ajutat – nu terminat! Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se-ntoarcă și să fie viu. Duhovnicul trebuie să urmărească zidirea credinciosului, edificarea, conștientizarea lui. În momentul în care omul primește un canon, el trebuie să înțeleagă care este rostul acelui canon în fața lui Dumnezeu. Sunt situații în care oamenii își mărturisesc păcate foarte grele și-n mod normal ar trebui opriți de la Împărtășanie zeci de ani, dar asta n-ar duce decât la o nouă rătăcire, la o vremelnică și inevitabilă cădere într-un nou păcat, și Dumnezeu nu dorește asta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ce ți-ar folosi ție omule dacă ai vrea să te spovedești unui înger? Ai putea să asculți glasul îngerului, ai putea să stai în fața măreției acestuia? Ai putea să înțelegi graiul îngerului?”. Din acest motiv Dumnezeu a rânduit ca omul să se mărturisească preotului. Printr-un astfel de preot, care la rându-i are și el păcatele lui, prin harul său putem dobândi îndreptarea. Omului care se căiește sincer, cu lacrimi fierbinți, cu toată ființa sa, se cuvine să-i întinzi mâna și nu să-i dai drumul să alunece din nou în noroi.
Rugăciune în căutarea duhovnicului
Doamne, Tu care nu voiești moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă și să fie viu, Tu care Te-ai pogorât pe pământ tocmai spre a învia pe cei ce suspină și care sunt morți prin păcat și spre a-i face vrednici să Te vadă pe Tine, Lumina cea adevărată, pe cât este cu putință omului, trimite-mi un om care să Te cunoască, pentru că slujindu-l și supunându-mă lui din toate puterile mele, ca și Ție, și făcând voia Ta în a lui, să-Ți plac Ție, singurului Dumnezeu, și să mă învrednicesc și eu, păcătosul, de Împărăția Ta. Amin.
(Mariana BORLOVEANU)