Măria și pălăria

Ca urmare a articolului din precedenta rubrică, primesc, pe internet, justificata întrebare „până la urmă, ce-i cu «Dicționarul» lui Stati, că de vorbit se tot vorbește, dar nu l-a văzut nimeni?” Nimeni, în România – deși a avut și aici o anume (restrânsă) circulație printre cei direct interesați și cu legături la Chișinău. Nu face parte din genul de cărți pe care-i musai să le ai în casă, decât dacă ești colecționar de mărturii bizare ale prostiei umane, capitol la care Vasilică Stati este fruntaș între fruntași. Câtă vreme, însă, cartea are și o a doua ediție, în nu mai puțin de 3.000 de exemplare, tiraj spectaculos pentru o lucrare așa-zis „științifică” (și, atenție, de zece ori mai mare decât tranșa inițială!), este de bănuit că a trezit un anume interes. Probabil, întâi de toate, ca pură curiozitate: iată până unde poate ajunge neobrăzarea și rea-credința puse în slujba politicului de doi bani. Apoi, pentru hazul nepremeditat al „definițiilor”, una mai ridicolă decât cealaltă. În fine, poate că o fi având și susținători sincer convinși că aberația „limba moldovenească-i una, româna-i alta”, și îl consideră argument pentru susținerea „statalității” Republicii Moldova.
De altfel, chiar autorul s-a simțit îndreptățit să combată pe tema necunoașterii „operei” acuzate: „Românii au scris atâtea murdării despre Dicționarul meu, atâta l-au jignit înainte de a-l vedea…” În principiu, reproșul ar putea fi întemeiat: nu poți respinge ceea ce nu cunoști. Numai că însuși gestul întocmirii unui astfel de „Dicționar”, în care nu știința limbii deține întâietate, ci, evident, politicalele de pe Bâc, este la fel de stupid ca strădania de a demonstra că albu-i negru și maimuța, elefant. Practic, nici nu-i cazul să-ți propui o abordare cu uneltele lingvisticii generale, câtă vreme întregul demers al lui Stati pornește de la falsificarea flagrantă a realității, inventând o limbă „moldovenească” distinctă de limba română și, cică, mult apropiată de idiomurile… slave!
Stati nici măcar nu-i original: încă de pe la mijlocul secolului XIX geopolitica țaristă declara (A. Arțimovici, 1863) româna vorbită între Prut și Nistru „un dialect apropiat limbii slave”. S-au fabricat și atunci „Dicționare” în care „sângeros” se traducea prin „sânjvărsatnic”, „necesitate” prin „trebeîmplinire” ș.a.m.d. Totuși, și atunci, cei cu reală știință de carte și respect pentru adevăr tipăreau, în Rusia, manuale destinate „celor 800.000 de români care locuiesc în Basarabia” și doresc să-și studieze limba strămoșească, „care este limba română” (S. Margela, Petersburg, 1827, Ghinkulov, Petersburg, 1840).
S-au scurs aproape două veacuri, răstimp în care mari și reputați lingviști, inclusiv prestigioși oameni de știință reprezentând Academia URSS, dar și membrii Academiei de Științe a Moldovei, au respins hotărât, argumentat și definitiv statutul de limbă al graiului basarabean. Și iată-l pe bietul Stati încercând să reanime tezele staliniste (doar „tătucul popoarelor” a fost, nu-i așa, lingvist!) care ar legitima un popor (moldovenii) în temeiul unei limbi… inexistente! Cât privește construcția științifică a „Dicționarului”, n-o putem califica altfel decât penibilă și hazoasă… făr-de voie. Intențiile se văd limpede de la bun început: din „Dicționar” lipsesc… tocmai cuvintele-cheie „Basarabia” și „basarabeni”, dar și altele, deloc neînsemnate în fondul principal lexical, cum ar fi floare, ochi, mână, creier, minte etc., etc. Explicațiile sunt aiuritoare: „inimă” – măduva unui trunchi, chinga fierăstrăului, „cinste” – băutură, vin, rachiu, „a înflori” – a încărunți ș.a.m.d. Nici măcar nu-i vorba despre un dicționar dialectal, ci, într-un fel, de unul explicativ – o adunătură informă de cuvinte cu circulație mai mult regională, în covârșitoare măsură aparținând limbii române. Fac excepție rusismele, plantate cu sârguință de Stati oriunde află vreun locșor, doar-doar l-o crede cineva că, peste noapte, s-a ivit o nouă limbă în familia indo-europeană!
Culmea: Stati nu-și duce neobrăzarea până la capăt, declarând că „moldoveneasca” ar avea personalitate proprie, ci recunoaște că toate elementele gramaticale „sunt comune cu cele din limba română, nimeni nu se îndoiește de asta”. Bun, și atunci? Stati se îmbățoșează: „Nimeni nu are dreptul să-mi impună cum să-mi numesc limba”. Dacă-i așa, Maria, cu altă pălărie, nu-i tot Maria? Mai aflu, din „opera” lui Stati, că și eu, profesor de română, născut și școlit în România, vorbesc o limbă… străină: „Și moldovenii dintre Carpați și Prut vorbesc moldovenește. Limba lor uzuală are același caracter lexico-fonetic ca la noi”. Fără să știu, gavaresc limba altora! Aferim!