Măria Sa

Prin 1992, în biroul președintelui Republicii Moldova am remarcat un poster semnat „Ștefan cel Mare”, cu binecunoscutul text ”Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor!” Cu grijă și cât mai pe ocolite, am ținut să-i atrag atenția președintelui că, de fapt, nu-s cuvintele lui Ștefan, ci ale lui Delavrancea, din scena XVIII a dramei „Apus de soare”. „Știu – mi-a răspuns Snegur – cunosc piesa, l-am văzut și l-am auzit pe ieșeanul vostru, Vâlcu, dar lasă-le așa, că-s la locul lor”… În 2016, Teofil, ultimul Mare Ștefan al scenei și ecranului, ar fi împlinit 85 de ani. Este cunoscut și prețuit mai ales datorită rolului titular din serialul „Mușatinii”, dar cei ce i-au fost în preajmă, adică în primul rând spectatorii ieșeni ai Naționalului, dimpreună cu cinefilii, știu că-i vorba despre o personalitate a scenei românești și a ecranului mult mai complexă și mai demnă de interes decât a actorului nimbat de strălucirea unui singur rol.
Argumente cât se poate de convingătoare aduce Ștefan Oprea, cu a doua ediție a cărții „Măria Sa Teofil Vâlcu”, lansată de curând la Teatrul Național. Rar am întâlnit o cercetare atât de temeinică și de exactă, realizată cu uneltele adevăratului profesionist! Nu-i vorba despre un simplu exercițiu de admirație, ci de un demers monografic care tinde către exhaustiv, întreprins cu minuție și, de ce să n-o spunem, cu drag de subiectul cercetat. „Am socotit un fel de datorie a mea să realizez această carte – o datorie față de un mare actor, care nu trebuie lăsat să fie învăluit de uitare” – scrie, în Prefață, laureatul Premiului UNITER. Un foarte documentat excurs biografic constituie principala substanță a cărții, segmentat în subcapitolele „Jocul vieții” (Vâlcu: „când am ajuns în Iași, m-am simțit ca pasărea în cuibul ei”), „Directoratul”, „Nobila povară a personajelor” (a interpretat rară diversitate de personaje pentru o carieră actoricească încheiată la 62 de ani, de la eroi ai dramaturgiei antice la voievozi și domni români, de la personaje shakespeariene ori din dramaturgia universală contemporană, la chipuri și tipuri memorabile din comedia românească, servind cu aceeași credință piesa autohtonă de actualitate), cartea încheindu-se în registrul trist, cu „Jocul morții”: „operațiile prin care i-a fost răvășit creierul au grăbit procesul orbirii”.
Într-un fel, sunt implicat: l-am dus pe Teofil și pe doamna sa, Ani, cu mașina mea, spre a fi internat (după intervențiile de rigoare) la Târgu Mureș, unde funcționa pe atunci cea mai galonată instituție spitalicească de profil. A fost un drum de o zi, de-a lungul căruia actorul mai mult a tăcut. Și-a explicat, într-un târziu, tăcerea: „Am o presimțire. Nu vă spun ce și cum. Cred în presimțiri”… Și dacă tot am recurs la amintiri – destule, câtă vreme i-am urmat în scaunul directorial și, vreme de 11 ani după aceea, am lucrat împreună – cred că s-ar cuveni să adaug un supliment de motivații pentru „detronarea” lui Teofil de la Teatrul Național. Va fi avut parte de contribuție nefericitul și greu explicabilul articol critic publicat de N. Barbu în „Tribuna” clujeană, dar barem în egală măsură „lucrăturile” din Teatru, instituție din totdeauna directorofagă. În primele luni după ce, în 1979, a părăsit „fotoliul lui Alecsandri”, a trebuit pur și simplu ocrotit de „vigilența” și vehemența unor confrați ce-l voiau scos nu numai din directorat, ci și din Teatru. E-o poveste deloc frumoasă; bine că s-a dat uitării, cele rele să se spele!
Destinul i-a rezervat marelui actor un sfârșit demn de tragedia antică: și-a pierdut vederea și, cu îndârjire, s-a străduit din răsputeri să nu părăsească scena. (Mihai Codreanu, și el director al prestigioasei instituții între 1919 și 1923, rămas cu darul vederii din ce în ce mai firav, scria, fără a căina condiția orbului: „Pătrund mai bine de acum realitatea / și-i cântăresc mai bine vanitatea / Căci astăzi nu mă mai înșală visul…”) Alături de texte remarcabile ale unor critici de teatru, actori, regizori, scriitori, cu generozitate găzduiți în paginile cărții lui Ștefan Oprea, din rândul cărora se remarcă amintirile ieșene inteligente și rafinate ale Cătălinei Buzoianu, sunt reproduse și mărturiile doamnei Ana Vâlcu (inimoasa funcționară la Asociația Scriitorilor; am lucrat împreună nu mai puțin de 18 ani!): „Se simțea foarte singur, dar n-o spunea niciodată, nimănui. Deseori se trezea noaptea, se așeza pe marginea patului și plângea. Când mă simțea că-l privesc, zicea: «Îți dai seama, Ani? N-am să mai pot juca niciodată»! A mai jucat, așa orb: umbra tragic-încăpățânată a Măriei Sale.
Ștefan Oprea și-a îndeplinit fără cusur o datorie, aș spune, de onoare. Mai are una: să scrie sau să coordoneze Istoria Teatrului Național „Vasile Alecsandri”. Alte teatre s-au învrednicit de mult să-și scrie propria istorie. Cel mai vechi din România, încă nu.