MARI ROMÂNI

Răsfoiesc colecțiile primelor gazete românești: „Courier de Moldavie” (Iași, 1790) și „Curierul românesc” (București, 1829). Tipărirea selectivă este datorată merituoasei strădanii a Casei de editură „Realitatea”. De la bun început se remarcă avansul de 39 de ani al moldovenilor – ceea ce, de regulă, nu prea pare a impresiona pe cercetătorii fenomenului. Adevărat, cele cinci numere ale „Curierului” au fost descoperite relativ recent, la Biblioteca „Lenin” din Moscova. Iorga doar bănuia apariția ieșeană, citând sub rezervă o notiță dintr-un ziar austriac, spre a se întreba „a ieșit sau n-a ieșit Gazeta de Moldova?” Adevărat, s-ar putea lua (eventual) în calcul și „Biblioteca românească” (Buda, 1821) și „Crestomaticul românesc” (Cernăuți, 1820), numai că respectivele foi se încadrează mai degrabă în categoria calendarelor și almanahurilor (ca și „Fama Lipscăi”), având puține tangențe cu presa periodică. Oricum, dacă n-ar fi vorba chiar de un avans de 39 de ani, 30 tot rămân, și nu-i deloc puțin! Dacă adăugăm amănuntul că întâia universitate s-a ctitorit la Iași și că tot aici a avut loc întâiul spectacol teatral românesc, se poate concluziona că solul moldovean a fost mai generos în nutrirea faptului de cultură. Chiar dacă acest „Courier de Moldavie” a fost imprimat în tiparnița lui Potemkin, gazeta nu era deloc doar buletin de informare al trupelor ruse, ci oferea din belșug informații despre revoluția franceză, alte știri diverse, iar în tipografia de campanie a prințului de Taurida a apărut, în românește, și volumul de „Poesii noo”, semnal misterios I… C… Gazeta lui Potemkin a fost anunțată cu apariție bilingvă, pe două coloane (franceză-română), dar s-a limitat la texte în limba lui Voltaire, traduse, probabil, din alte gazete rusești – cu erori (până și în titlu, unde s-ar fi cuvenit ortografiat Courrier). Așa stând lucrurile, momentul nașterii gazetăriei în spațiul românesc rămâne, strict documentar, atestat cu data și locul Iași, 1790, iar discuția despre presa în limba română (ceea ce-i altceva) este firesc să înceapă luându-se în considerare publicațiile apărute în 1829, sub tutela marilor cărturari Gh. Asachi (în Moldova) și Heliade Rădulescu (în Muntenia). Din acest punct de vedere, Bucureștiul devansează Iașul cu… 60 de zile. Dar nu astfel de amănunțimi ale istoriei presei, nici mărunte orgolii locale, ne-au determinat întoarcerea atenției către cele mai vechi gazete românești, ci formidabilul spectacol al nașterii limbii române literare. Numai citind textele de atunci poți realiza saltul spectaculos izbutit prin strădania mirifică a lui Eminescu (cărui ziditor de limbă îi dădea cărămizile la mână calfa Creangă)! Doar punând alături un text din primele gazete cu oricare filă eminesciană se poate desluși contribuția decisivă a „Luceafărului” (contemporan, câteva decenii, și cu Asachi, și cu Heliade) la constituirea limbii ce-o vorbim. Iată, de curiozitate, un text din 1829 despre „meteorologhie”: „Barometrul, greomesor – termometrul era „caldomesor”, n.n. – prin carele se măsoară gradul greutăței aerului, precum: di este aerul îngreuiet de umezeală, atunce argintul viu, apăsat prin cel de gios strâmbat capăt al barometrului carele este deschis, se înalță la celălant capăt, undi sânt gradurile însemnate și însemnează ploaie.” Se distinge topica proprie limbii ruse, care așază adjectivul înaintea substantivului, nesiguranța formei gramaticale, inconstanța flexiunii, dificultatea așezării limpezi a accentelor logice în frază. Iar în poezie, fondatorul de gazete și cărturarul Heliade, aflat în transă lingvistică anti-slavă, propune astfel de versuri ridicole: „Quând va resbumba ultima trumbă / quare quele mai ynchise morminte înveste și desferră / Și fie-quare sbura-va, și corbu și columba / Primi audi-vor quel sutteram resunetu…” Și astfel de isprăvi poeticești erau semnate de Heliade, adică tocmai de cel care, în 1832, publica o gramatică românească ce părea a respinge etimologismul delirant: „Fiecare vor fi fost strămoșii noștri, și silească-se lumea a își bate capul să dovedească că noi ne tragem din cutare sau alt neam…” Citiți oricare din textele de mai sus și, apoi, un poem eminescian, sau un articol de gazetă. Altă limbă! Mai limpede, mai exactă, mai cursivă, mai curată, mai sugestivă, mai armonioasă, mai… românească. Dialecticienii ar putea afirma că s-a produs, după acumulări, saltul calitativ și că oricum s-ar fi ajuns, mai devreme sau mai târziu, la starea de astăzi a limbii literare. N-aș crede, fiindcă Eminescu posedă, în bună măsură, certificat de autor și, sigur, niciodată n-ar fi fost posibilă o astfel de evoluție în numai două decenii. Iar Eminescu mai avea încă ceva: geniu.