În „România literară” din 8 aprilie 1998, Mircea Mihăieș publică pamfletul „Maiakovski e bolnav de hepatită”. Ținta scrierii nu e, cum s-ar crede după titlu, marele poet rus, ci al nostru Adrian Păunescu, surprins, la a 80-a aniversare a unirii Basarabiei cu România, cum îndemna poporul la ură antimaghiară.
Pentru a ajunge aici, urmând niște zig-zaguri dictate de o logică personală, Mihăieș pornește de la președintele țării, apoi face o haltă la premier: „Nu e destul că avem un președinte lipsit de caracter, nu e suficient că primul său ministru a început să-l copieze fără jenă, nu e destul că situația economică e total scăpată de sub control, iată că îl avem pe Păunescu prezent pe toate posturile de televiziune!”
După care, folosind un ton care dă senzația că poate oricând degenera într-un cap în gură, Mihăieș se ocupă puțin de portretul lui Păunescu, descris ca „marele lingău ceaușist”, „monstru al nesimțirii”, „monument al îmbuibării”, „strigoi care vrea să ne readucă la cheremul securiștilor și activiștilor bolșevici.” Din constatările autorului, monumentala slană a personajului nu-i afectează mișcările ținând de gimnastica oportunismului, Păunescu „desfășurându-și osânzele cu o dezinvoltură și o nerușinare, ce, pe vremea lui Ceaușescu, n-aveau atâta aplomb”.
În fine, revenind la amintita aniversare, Mihăieș rămâne siderat că ura antimaghiară a lui Păunescu, „această cruciadă de joasă speță”, a fost etalată de față cu fetița acestuia, „în venele căreia curge, după mamă, sânge unguresc”.
Speculația pamfletarului este inteligentă, meritând o dezvoltare pe măsură. Mihăieș a găsit fisura și acum, folosindu-și sculele din trusă, îi lărgește diametrul: „Ce credibilitate poate avea cineva care-și petrece noaptea alături de o unguroaică, iar dimineața, de cum se scoală, începe să tune și să fulgere împotriva ungurilor?”
Un raționament fără drept de apel.
Pofticios la haleală ca și la polemică, Păunescu nu era omul care să se abțină. O săptămână mai târziu, la 16 aprilie 1998, în ziarul său de casă, „Republica”, își plătește, cu un venin de proastă calitate, polița: „Mi-e silă de cerneala fecaloidă care curge prin literele tuturor mihăieșilor sorosizați, care au transformat spațiul literar românesc într-un noroi menit dezinsecției. Batjocorirea valorilor românești este religia lor. Damful acestei atitudini nu este nazist-bolșevic? Astfel ar putea fi numit Mircea Mihăieș, dacă ar exista. Dar el nu există. Gândire de păduchi, acțiune de huligani. Mihăieșiadă jegoasă!”
Cu un umor impresionant, Mircea Mihăieș postează acest fragment pe coperta a patra a cărții sale „Masca de fiere” (Editura „Polirom”, 2000). În locul laudelor obișnuite venite din partea criticilor literari, el așază un crâmpei dintr-o largă înjurătură, sosită din partea poetului cu osânze dezinvolte, Adrian Păunescu.
