Marea Unire de la 1918 – alfa și omega unei Românii împlinite doar pentru o vreme

Ziua de 1 decembrie 1918 reprezintă împlinirea unui drum istoric punctat de jertfe, de sacrificii, de izbânzi și înfrângeri, un drum al Crucii, al tragerii pe roată, un drum al așteptărilor și al speranțelor în dreptatea lui Dumnezeu, așa cum este inscripționat în piatra de pe frontispiciul Arcului de Triumf din București: „După secole de suferințe creștinește îndurate și lupte grele pentru păstrarea ființei naționale, după apărarea plină de sacrificii a civilizației umane, se îndeplini dreptatea și pentru poporul român”.
Marea Unire de la 1918 evocă procesul istoric al desăvârșirii statului național român, realizat prin unirea provinciilor istorice românești cu România. La început a fost unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), mai apoi unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918) și, în cele din urmă, unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Țara Mamă, România (1 decembrie 1918). Aceste trei uniri formează împreună Marea Unire de la 1918, alfa și omega istoriei noastre, fapta și actul de voință al întregii națiuni române.
Unitatea și independența națională sunt cele două coordonate care definesc istoria poporului nostru începând cu epoca glorioasă a voievozilor Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare și Matei Basarab. Pentru scurtă vreme, în 1601, voievodul Mihai Viteazul a prefigurat visul numit un neam, o limbă, o țară și o credință, care s-a realizat parțial prin unirea Principatelor Române Moldova și Țara Românească sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859.
Dar, fără jertfa eroilor căzuți pe câmpurile de luptă de la Grivița, Rahova, Smârdan sau Vidin, în anii 1877-1878, și, respectiv, fără jertfele celor peste 800 de mii de soldați români căzuți în războiul pentru reîntregirea neamului românesc în anii 1916-1918, nu s-ar putea vorbi despre Marea Unire a neamului românesc într-o țară numită România, ca rod al renașterii conștiinței naționale a românilor.
Mărășești rămâne momentul cu cele mai adânci implicații pentru înfăptuirea dezideratului Unirii. Cele 50 de zile de luptă din vara anului 1917 sunt mărturia jertfei la datorie a iubitoarei de Hristos Armate Române.
Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Vechiul Regat a dus la constituirea României Mari. De altfel, Marea Unire din 1918 a adunat toate provinciile istorice locuite de români în cuprinsul aceluiași stat național, România.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării din Chișinău, condus de Ion Inculeț, Pantelimon Halippa și Daniel Ciugureanu, a hotărât ca Basarabia să se unească necondiționat și pentru totdeauna cu România.
Așa se face că, la 14/27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Național Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorința Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat la 15/28 noiembrie 1918 prin hotărârea Congresului General al Bucovinei, afirmându-se „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Cermuș, Colaciu și Nistru cu regatul României”.
În aceeași zi, Sfatul Național al germanilor din Bucovina s-a pronunțat pentru unirea acestei provincii cu România. Din păcate, și în cazul Basarabiei, și al Bucovinei, pentru totdeauna, ori pentru vecie, a devenit pentru o vreme.
În ziua de 30 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Național al Românilor din Transilvania și Banat, întrunit la Oradea Mare, a redactat o declarație, prin Vasile Goldiș, declinând autoritatea parlamentului și guvernului din Budapesta de a mai reprezenta națiunea română.
În ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, întrunită la Alba Iulia, prezidată de Gheorghe Pop de Băsești, un înțelept aflat la vârsta de 83 ani, a decretat „Unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
Cuvântarea lui Vasile Goldiș, figura centrală a acestei Adunări, s-a axat pe motivarea istorică a acestei hotărâri. Fiecare teritoriu românesc alipit Vechiului Regat și-a adus prinosul său, încununând cu răsplata dreptății nemuritoare luptele și suferințele de veacuri ale unei națiuni martirizate. Episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie, protoierei și preoți de parohie, toți deopotrivă și-au adus contribuția în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate și libertate națională.
Ideile naționaliste au fost promovate și prin periodicele bisericești ale vremii: „Telegraful Român” de la Sibiu, „Biserica și Școala” de la Arad, „Foaia Diecezană” de la Caransebeș, „Unirea” de la Blaj, la care se adăuga și „Gazeta Poporului” de la Sibiu, redactată de profesorii de teologie Nicolae Bălan și Silviu Dragomir și de catehetul Ioan Broșu.
Intuind importanța anului 1918, la 8/21 noiembrie, episcopii români din Transilvania, ortodocșii Ioan Papp al Aradului și Miron Cristea al Caransebeșului și greco-catolicii Iulian Hossu al Gherlei (devenit apoi cardinal), Dimitrie Radu al Oradiei și Valeriu Traian Frențiu al Lugojului, au semnat o „Declarație de adeziune” la Consiliul Național Român, prin care îl recunoșteau „ca singurul conducător politic al națiunii române”. Actul a avut un ecou pozitiv în rândul clerului și credincioșilor celor două Biserici.
La Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 s-a ales Marele Sfat Național, format din 212 membri – în care au intrat cei cinci episcopi români, teologi, protoierei și preoți. La 2 decembrie, Marele Sfat Național a ales Consiliul dirigent, iar la 14 decembrie, o delegație alcătuită din Vasile Goldiș, Alexandru Vaida Voievod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu au prezentat Regelui Ferdinand, la București, actul Unirii Transilvaniei cu România. Decretul Regal din 24 decembrie 1918 a consfințit hotărârea istorică de la Alba Iulia, fiind învestit cu putere de votul Parlamentului din 29 ianuarie 1919.
Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat a adus schimbări radicale și în viața Bisericii, mai ales a celei Ortodoxe. Ierarhii din provinciile alipite au intrat, la 30 decembrie 1919, în componența Sfântului Sinod de la București, conform rânduielilor canonului 34 apostolic, iar la 31 decembrie 1919, episcopul Miron Cristea a devenit Mitropolit Primat al României.
Între marile împliniri ale Unirii de la 1 decembrie 1918 s-a numărat construirea catedralei ortodoxe din Alba Iulia, în numai un an și jumătate, având ca arhitect pe V. G. Ștefănescu și pictor pe Costin Petrescu, și sfințirea acesteia la 15 octombrie 1922 de către Mitropolitul Primat Miron Cristea, cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă, la 4 februarie 1925, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, confirmată prin Tomos-ul Patriarhului Ecumenic din 30 iunie 1925.
Ziua de 1 decembrie 1918 reprezintă împlinirea unui drum istoric punctat de jertfe, de sacrificii, de izbânzi și înfrângeri, un drum al Crucii, al tragerii pe roată, un drum al așteptărilor și al speranțelor în dreptatea lui Dumnezeu, așa cum este inscripționat în piatra de pe frontispiciul Arcului de Triumf din București: „După secole de suferințe creștinește îndurate și lupte grele pentru păstrarea ființei naționale, după apărarea plină de sacrificii a civilizației umane, se îndeplini dreptatea și pentru poporul român”.
Da, cu cei străini, românii – militari, clerici sau civili – nu au avut nici țară, și nici credință de împărțit. Ei nu au ezitat niciodată „să se jertfească pentru neamul lor”, ci au fost gata oricând să își asume sacrificiul suprem. Valorile creștine și virtuțile militare au însemnat pentru ei, într-un tot unitar, alfa și omega unei vieți împlinite. S-au mișcat între aceste două coordonate cu seninătatea pe care ți-o imprimă conștiința împlinirii unei datorii sfinte față de credință, de neam și țară. Ei au luptat împotriva celor care au vrut să ne răpească patrimoniul național și spiritual. O astfel de atitudine nici Dumnezeu nu o condamnă. De multe ori pacea propovăduită de Biserică a trebuit dobândită sau apărată prin luptă.
Rovine, Posada, Podul Înalt, Războieni, Călugăreni, Plevna, Grivița, Smârdan, Mărăști, Mărășești, Oituz și alte colțuri de țară stau mărturie în acest sens. Cei care au ținut la neamul lor nici nu și-au înclinat capul, nici nu și-au întors obrazul, ci s-au angajat în luptă. În atari situații, Dumnezeu cere omului alte măsuri comportamentale, mai ales atunci când este în discuție trilogia identității lui – credința, neamul și țara. Însă, din păcate, ceea ce s-a conservat odinioară prin sânge, astăzi se vinde la metru pătrat (pământul), la metru cub (pădurile) și la kilogram (zăcămintele); și mai dureros este că morala acestui popor se vinde ieftin. Explicațiile ar fi de prisos.
Sigur, pacea este preferabilă războiului, dar nu cu orice preț. Ce ar fi însemnat dacă de-a lungul celor 103 ani nu s-ar fi luat atitudine împotriva sistemelor totalitariste? Să fiți încredințați că astăzi nu am fi avut nici Sfintele Paști, nici Crăciunul; iar Dumnezeu ar fi fost scos afară din țara noastră. Or, ce ar fi însemnat neamul și țara fără Dumnezeu?!
Și dacă pe relicvele celor care au înfăptuit Unirea de la 1 decembrie 1918 românii, în semn de recunoștință și de mulțumire adusă lui Dumnezeu, au construit catedrala ortodoxă din Alba Iulia, acum, la 103 ani de la acel moment, bucuria acestui moment este umbrită de absența Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herței, care, teritorial, sunt „chiriașe în imperii” (Adrian Păunescu). Demn de amintit este însă că Biserica și Țara aduc lui Dumnezeu prinos de recunoștință Catedrala Mântuirii Neamului (acesta este numele legitim al catedralei, ales încă din 1925 de cei ce au înțeles însemnătatea acestui simbol, și anume Miron Cristea, primul patriarh al României, și regele Ferdinand I), – spre mântuirea celor vii și a celor morți –, o catedrală pe care o consider diadema prin excelență ce încununează realizările națiunii române în intervalul 1918-2021.
Făuritorii Unirii ne-au lăsat modelul și convingerea că istoria unui neam este pentru fiecare o istorie a slujirii până la sacrificiu. De aceea, gloriile celor care s-au jertfit pentru această țară au fost, sunt și vor fi nepieritoare.
Dumnezeu, Cel în Treime închinat și preamărit, să binecuvânteze România – Grădina Maicii Domnului – și să o ocrotească cu sfinții Săi îngeri și cu toți sfinții, din toate timpurile și din toate locurile, ca la sfârșitul celui de-al doilea Centenar al Marii Uniri, în care am pășit cu trei ani în urmă, să găsească această țară unită în adevăratul înțeles al cuvântului!
(Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților)