Marea traversare

În urmă cu șapte decenii, tatăl meu, Alexandru Iacoban, era președintele Judecătoriei Suceava. A fost dat afară pentru un motiv foarte grav atunci: „întreține relații cu străinătatea”. Și chiar așa era: primea scrisori din Canada. Trimise… de taică-său, emigrat din Comăneștii Sucevei în 1910. Bunicul meu scria cu apostrof, cu „rezbel” în loc de război, despărțea aiurea cuvintele la sfârșit de rând (anticipând prestația computerelor veacului XXI) și se străduia, așa cum (mai) putea după o viață petrecută peste ocean, să afle câte ceva despre soarta copiilor (11!) lăsați la Comănești. Grav a fost când tata i-a răspuns, înșirând banale informații despre cine a murit, cine s-a mai născut, cine s-a însurat și cum au ieșit comăneștenii din marea secetă a lui 1946 – probă clară a unei suspecte relații, formal admise, real interzise.
O singură scrisoare s-a mai păstrat, restul, probabil, au fost, din prevedere, arse. M-a preocupat din totdeauna curajoasa evadare a țăranului Haralambie Iacoban, cetățean austro-ungar (!), bănuind în toată acea bejenire a bucovinenilor o adevărată odisee aflată în preajma (și chiar dincolo!) de incredibil. În 2002 am izbutit să găsesc mormântul bunicului datorită evidențelor Cimitirului „Sfânta Maria a zăpezilor” din Montreal; pe cruce nu se mai putea citi nimic, iar în dosare figura, la acea dată a înhumării, nu Haralambie Iacoban, ci un anume… Harry Jakob! Se… americanizase! Mai multe informații n-am putut afla nici de la cele două biserici ortodoxe din Montreal (aflate, așa cum se cuvine la români, în străveche inamiciție), drept pentru care atât traversarea Atlanticului, cât și, mai ales, începuturile de la zero ale unei noi vieți pe pământ străin, fără cunoașterea limbii, cu buzunarele goale și fără vreo meserie în afara „științei plugăritului” au rămas doar să mi le imaginez.
Realitatea începe să se contureze ceva mai concret acum, după ce am avut acces la o veche tipăritură (1926), „Românii în America” de Șerban Drutzu, cu colaborarea lui Andrei Popovici. Același amic sucevean scotocitor de anticariate mi-a trimis-o, așa că întâi de toate așez în pagină mulțumirile ce i se cuvin. Cartea este prefațată de Nicolae Iorga: „Într-o vreme când o nație trebuie să se preocupe de orice membru al ei, oriunde s-ar găsi, pentru a-l păstra după putință în comunitatea ei morală, ne gândim la grupele de români sămănate de jur împrejurul nostru. Și bine facem. Ei ne așteaptă pe noi în nevoile lor și noi avem de primit experiența vieții lor deosebită”.
La noi, funcționează de aproape două decenii o instituție finanțată de stat, cu menirea de a studia emigrația, doar că se referă numai la cea politică – de parcă n-ar prezenta interes orice suflet de român aciuat în alt colț de lume! Una dintre primele întrebări la care căutam răspuns, „cum au trecut bucovinenii oceanul”, se deslușește în amănunt din filele cărții lui Drutzu, presărată cu cifre și tabele ce încearcă să depășească aproximațiile provenite din încurcătura de nații a Balcanilor și, ceva mai târziu, din „schimbările de fruntarii”. În 1901, cei proveniți din „Țara fagilor” erau clasificați drept „austrieci”, apoi ca „nație bucovineană” (în care erau cuprinși și emigranții unguri din zonă, ruteni, evrei ș.a.), după care s-a utilizat doar etnonimul „români”, al căror număr a crescut cu 157% într-un deceniu (din 28.000 în 1910, anul sosirii lui „Harry” pe pământ american, la 71.800 în 1920). Traversarea Atlanticului fiind mult prea scumpă, bucovinenii „erau bucuroși să treacă oceanul «pe punte»”, chiar dacă „mizeria îndurată era de nedescris (…) nu vedeau lumina zilei decât prin ochiuri mici de geam în care băteau aproape continuu valurile, iar tratamentul la care erau supuși era foarte puțin diferit de cel al animalelor”.
„Harry” avea să treacă vreme de 16 zile prin acest calvar, „pe puntea” (de fapt, sub puntea) unui vas „mixt”, cu pânze și abur! Cum încă, în SUA, mai stăruia rușinoasa amintire a corăbiilor ce aduceau cândva, în condiții indescriptibile, sclavii din Africa, statul american s-a decis să intervină, impunând condiții minime pentru efectuarea traversării, iar companiile maritime înmulțindu-se și începând să simtă efectele concurenței, și-au îmbunătățit și ele prestația – dar asta după aproape un deceniu de la înregistrarea primelor vârfuri ale maximei afluențe de emigranți.
Rămâne ca, din rubrica viitoare, să aflăm cum erau primiți emigranții români în SUA și cum în Canada, cum depășeau extrem de dificila perioadă a inserției sociale inițiale, cum își gestionau veniturile și cum izbuteau să trimită ceva bani familiilor rămase pe bătrânul continent, care erau primejdiile ce trebuiau înfruntate, dar și tentațiile, rigorile, cursele în care erau amenințați să cadă, izbânzile și eșecurile, bucuriile și întristările expatriaților din așa-numitele „motive economice”. Fiindcă, după cum tot Iorga spunea, „uităm prea adesea pe aceia cari, din dorința de a-și încerca puterile în marile stadii de întrecere ale lumii, se află dincolo de ocean”.