Marea scriitoare madam Gabriela Firea

În mai multe rânduri mi-am exprimat de la tribuna acestei tablete disprețul față de breasla scriitorilor din România. Nu știu dacă există o categorie profesională – în afară de aceea politică – mai plină de stârpituri.
Nu am nimic cu scriitorii de vocație, desigur, unii dintre ei – precum Dan-Lucian Teodorovici – fiind admirabili. Ci cu aceia care au politizat această branșă; care ar trebui să fie de elită, dar nu mai e de mult. Azi o să vă readuc în atenție un alt caz concret. E vorba de primărița Bucureștiului, mădămuța Firea Gabriela.
La un moment dat, când mijeau zorii anului 2000, cei care-i pregăteau de la spate ascensiunea politică și administrativă au considerat că, pentru o carieră fulminantă, e nevoie de un carburant special. De un carburant cu o cifră octanică venită din alte sfere, mai elitiste. La vremea respectivă, activitatea ei profesională nu era prea onorabilă. Căci, oricât ai fi matale de fermecăreață – iar Firea, poți să stingi și lumina, și chiar și Luna, că tot nu e! – funcția de cititoare de știri pe teleprompterul antenelor lui Dan Voiculescu era prea comună.
Și atunci, cum s-a procedat? S-a vorbit cu băieții securiști de la Uniunea Scriitorilor – har Domnului, sunt destui, de toate vârstele și calibrele! -, să-i monteze doamnei un motoraș select la bucușoare. În consecință, Găbița a primit, în anul 2001, un premiu important. Premiul Asociației Scriitorilor București, pentru volumul de versuri intitulat…
Dar oare are vreo importanță cum e intitulat volumașul respectiv? Credeți că vreun membru din acel juriu de castrați, care i-a acordat la comandă premiul amintit, mai știe titlul? Credeți că vreunul a citit măcar cărticica? Că măcar a răsfoit-o?
Sper să nu înnebunească și femeia asta la un moment dat, visând la premiul Nobel, la fel ca predecesorii ei Cărtărescu și Vosganian.