Scriam, în articolul trecut, despre prăpăstioasa viziune asupra patriotismului care bântuie în paginile presei române. S-ar părea că globalizarea își propune să anuleze un sentiment milenar, în pofida eschivei curent practicată „noi, nici vorbă, nu.” Punctul de pornire îl constituie, mai de fiecare dată, o afirmație insolită datorată scriitorului englez Samuel Johnson: „Patriotismul este ultimul refugiu al unei canalii”. Cum se vede, Johnson avea, punctual, o țintă anume, ceea ce polemiștii noștri menționază, dar imediat uită, conferind excepției statut de regulă. Ov. Iancu, în revista electronică „Acum”, și-l ia și el portdrapel pe Johnson, în sentința căruia pare a găsi „întreaga cheie” în care „se cuvine dezbătută ideea de patriotism”. Fals!
„Întreaga cheie” nu poate fi aflată într-un „context special” și-n absența validării generalului. Ca noțiune abstractă, crede autorul, „patriotismul nu este deloc dăunător”. În practică însă, e oribil: duce la excrescențe și exagerări, degenerând în naționalism, șovinism, xenofobie. Să corectăm mai întâi lecțiunea cronic incorectă „xenofobie = ură față de străini”. Toate dicționarele lumii traduc din greacă (xenos + phobos) corect, adică xenofobie = frică de străini. Și nu ură. Se pare că nu mai este nimic de făcut: până și-n documentele oficiale emise de ONU, xenofobie apare tot cu înțelesul de ură față de străini, cuvântul fiind aliniat în aceleași citate cu „șovinism”. Greșit, dar… asta e.
Iancu nu se sfiește să considere patriotismul „un sentiment meschin”. Și noi care credeam că dragostea în sine, indiferent către ce țintă este îndreptată și ce forme de manifestare îmbracă, n-are cum fi… meschină. Decât dacă îmbracă forme patologice, adică excepțiile de la regulă (arghirofilia = iubirea pătimașă de arginți etc.), „Întotdeauna – se spune în articol – în patriotism există un versus care nu suportă înlocuirea cu alte conjuncții, ceva mai acomodante, precum „ori” sau „sau”. Adverbul „întotdeauna” ni se pare a fi cheia (că tot se caută chei…) șubredei demonstrații din „Acum”: de ce „întotdeauna?” Excesele motivate patriotard în numele cărora s-au petrecut regretabile evenimente în istoria omenirii se rânduiesc tot la capitolul excepții și-n numele lor nu se poate contesta dreptul la existență a patriotismului luminat, pașnic, constructiv și înțelept. Nu-ți poți iubi țara fără să dai altuia în cap? Nu poți – afirmă Iancu – „deoarece patriotismul lucrează ca valorizare a unui grup de indivizi în dauna altuia.”
Iar întreb: întotdeauna? O competiție necontondentă între nații se exclude cu desăvârșire? Iorga susținea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii, pe când un șovinist urăște tot ce nu-i seamănă și dezbină oamenii.” Atenție: șovinul, nu patriotul! Cum se vede, autorul vânjosului articol din „Acum” așază în cârca patriotismului taman păcatele șovinismului! Vițăvercea, adicătelea!
A spus-o limpede Sadoveanu încă în secolul trecut: „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci o datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenția că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.” În viziunea lui Iancu de la „Acum”, „Patriotul este când naiv (și atunci are o scuză), când duplicitar și imbecil.” Nu cumva imbecilă-i aserțiunea ce scoate în afara moralei unul dintre cele mai vechi și mai umane sentimente? Iar a vedea patriotismul ca o „orbire colectivă”, întrucât funcționează prin mecanismul dihotomiei noi versus ceilalți, rămâne o enormitate. Crede autorul că badea Gheorghe din Fundu Moldovei, care ține sincer la plaiul și țara lui, o face obligatoriu agresiv-antitetic? De unde și de ce? Dar patriotul american n-are dreptul să urască pe cei care au ucis mii de oameni nevinovați la 11 septembrie? Este naiv, e imbecil?
În rezumat: articolul cu pricina promovează parșiv o imagine falsă, născută dintr-o gravă confuzie și din neînțelegerea enormei diferențe dintre patriotismul agresiv, tâmp, de paradă (abia aici s-ar putea vorbi de imbecilitate!) și patriotismul autentic, clădit pe cu totul alte temeiuri (inclusiv istorice). Iar finalul articolului este de-a dreptul mizerabil: „Din păcate, sistemul românesc de învățământ înclină mai degrabă spre a transmite tinerei generații patriotismul…” I-auzi infamie! Măcar de-ar face-o!
